REC, Sex, Play: De ce se înregistrează oamenii când fac sex? Filmele din dormitor, în văzul tuturor

REC, Sex, Play: De ce se înregistrează oamenii când fac sex? Filmele din dormitor, în văzul tuturor

Fenomenul "Sex Tape" îşi are începuturile în dezvoltarea tehnologică iniţiată în anii 1990 FOTO: GETTY IMAGES

Sociologii vorbesc despre un fenomen. Anual, milioane de cupluri îşi înregistrează performanţele amoroase. Unele dintre aceste imagini rămân ca amintiri „nebune“. Altele ajung pe internet, fiind înghiţite de pornografie. În fine, o altă categorie se transformă în mijloace de răzbunare, pretexte crude de descărcare a geloziei. Toate acestea au un singur nume: „Sex Tape“.

A început într-un bar. Erau cu nişte prieteni, beau bere. El s-a ridicat şi a plecat spre toaletă. În timp ce era înăuntru, a auzit o bătaie în uşă şi vocea ei: „Deschide“. A deschis. Ea a intrat. În acea seară din 2009, s-au înregistrat pentru prima dată.

Laura, astăzi în vârstă de 26 de ani, şi prietenul ei de atunci, cu 4 ani mai mare, s-au „vizionat“ peste câteva zile. Senzaţia a fost „ciudată“, spune astăzi. Pe de o parte, era încurcată, vizualizându-se sub forma unei imagini proiectate pe monitorul unui calculator. Pe de altă parte, era fascinaţie. „Orice fată are o doză de narcisism în ea“, spune Laura. Practic, la acel moment, momentul filmat, intimitatea dintre cei doi trecuse pe al doilea plan. Fata se urmărea pe sine, mişcările, contururile corpului, într-un act bizar de voyeurism autoreflexiv. Se uita pe gaura cheii la sine însăşi.

În această separaţie, jenă şi fascinaţie, stă întregul concept de „Sex Tape“. Sintagma, împrumutată din limba engleză, nu a primit traduceri în niciuna dintre marile limbi. Şi francezii, şi germanii, şi spaniolii şi italienii îi spun la fel: „Sex Tape“. Această universalitate simplistă poate fi regăsită şi în modul de perpetuare a înregistrărilor intime, făcute „ca să ne aducem aminte cum a fost atunci“. 

Potrivit unui sondaj realizat de agenţia Ifop, în aprilie 2014, 28% din cuplurile franceze îşi înregistrează actele sexuale. Majoritatea rămân la nivelul unor „imagini de familie“. O parte, însă, ajung pe internet. În aceeaşi lună a anului trecut, pe site-ul pornografic xvideos.com, aproximativ 45.000 de materiale video erau „Sex Tape“-uri. Cupluri înregistrându-se în faţa webcam-urilor, în aer liber, în casă, în cadă, pe masă, sub masă, în pat, în toalete publice, în avioane, trenuri sau maşini. Peste tot. 

Despre transformarea acestui concept într-un fenomen social vorbeşte şi reacţia industriei pornografiei. Pentru o zonă în care se virează anual tone de dolari şi euro, distribuiţi în producţii cu actori plătiţi, echipamente performante, locaţii închiriate şi machiaj, astfel de produse, realizate la un nivel financiar minimal („un bărbat, o femeie, o cameră de filmat“, spunea sociologul francez Jean Baudrillard) reprezintă un dezastru. 

Replierea industriei nu s-a făcut însă în sensul clasic: conceperea unor noi producţii, prin care consumatorul de pornografie să poată fi deturnat de la nivelul înregistrărilor de amatori, ci preluând însăşi esenţa „duşmanului“. Rezultatul este unul bizar: filme pornografice cu bugete respectabile, care încearcă să imite „minimalismul“ „Sex Tape“-urilor. 

SĂ ÎNCERCĂM ŞI „ALTFEL“

În total, Laura şi fostul ei prieten au realizat cinci astfel de înregistrări. Primul a fost dintr-o joacă, un fel de „hai să vedem cum e“. Următoarele au venit însă printr-o eliberare treptată a inhibiţiilor, pusă sub semnul unui concept: „altfel“. Să vedem şi cum e aşa, „altfel“, să încercăm şi „altfel“. 

Când vorbeşte despre aceste înregistrări, Laura foloseşte, repetat, un cuvânt: „intimitate“. Apoi, sesizând parcă un paradox, încearcă, imediat, să-l definească, să-mi explice de ce îl foloseşte. Paradoxul este evident, deşi greu de formulat la prima încercare. Sigur că „privat“ este ceea ce se întâmplă în interiorul micului nostru univers, în casele şi paturile noastre, unde noi decidem ce facem şi ştim că nu suntem urmăriţi de nimeni. Dar, odată apăsat butonul REC al aparatului de filmat, un act natural se transformă automat într-o imagine. Cu alte cuvinte, realitatea însăşi, ceea ce percep ca fiind real, ceea ce „se întâmplă în faţa ochilor noştri“, se modifică într-un conglomerat de pixeli, acumulaţi sub forma unui fişier digital. Iar una dintre caracteristicile principale ale unui fişier este tocmai capacitatea sa de a fi mutat, transferat, transmis din mână în mână.

Despre acest paradox vorbeşte şi Laura, când spune că, încă de la început, şi-a dat seama că, odată filmată în această ipostază, propriul control asupra înregistrărilor devine unul relativ. Numai că ea vorbeşte despre încrederea în partenerul de viaţă şi despre „rolul cinematografic“. Când sociologii se referă la acelaşi paradox, îmbrăcat în haine de gală, acesta se transformă într-o dizertaţie despre lumea modernă. „Trăim într-o societate în care telerealitatea domneşte. Ca şi cum cotidianul nu ar conta decât dacă s-ar transforma în film. Nu există niciun motiv pentru care sexul ar ieşi din această paradigmă“, explica Pascal Lardellier, unul dintre sociologii reputaţi ai Franţei, pentru revista „Elle“, în iulie 2014.

ACTRIŢĂ ÎN PROPRIA VIAŢĂ

Şi ar mai fi ceva demn de consemnat în povestea Laurei. Când am întrebat-o cât de mult le-a schimbat viaţa sexuală faptul că, din când în când, mai aruncau câte o privire la producţia cinematografică unde figurau ca scenarişti, regizori şi actori, Laura mi-a răspuns până să ajung să termin fraza. Mult, cică. Apoi mi-a explicat că, fără să vrea, se urmărea pe sine, încercând să-şi dea seama ce face bine şi ce nu, unde ar putea avea loc nişte îmbunătăţiri. El, partenerul, nu recunoştea că făcea şi el acelaşi lucru, dar, spune fata, e sigură că asta se întâmpla. 

Ce se poate deduce din această dedublare stranie? Doi oameni, privindu-se într-un film pornografic, înregistrat de ei, în care esenţa transmisă de imagini, actul în sine, trece pe planul al doilea, în faţa reprezentaţiei propriu-zise? Despre acest proces, de îndepărtare de sine, vorbeşte pe larg psihanaliza. 

Jacques Lacan, bunăoară, unul dintre părinţii psihanalizei moderne, scrie, în repetate rânduri, despre nevoia femeii de a „narativiza“ actul sexual, de a-l transforma în poveste. Potrivit lui Lacan, spre deosebire de bărbaţi, unde actul sexual e miza propriu-zisă, obiectivul final, femeile percep momentul sub forma unei întrebări: „Cum pot eu să povestesc ceea ce fac?“. Lacan merge chiar mai departe, spunând că şi în timpul actului sexual, femeia „se vede pe sine din exterior“, pozează.

Această ipoteză este confirmată de una dintre cele mai aclamate secvenţe din istoria cinematografiei. În filmul „Persona“, regizorul suedez Ingmar Bergman prezintă o scenă în care una dintre protagoniste îi povesteşte unei alte femei detaliile unei orgii la care luase parte în urmă cu ceva vreme. Bergman rezistă tentaţiei de a folosi ceea ce în cinematografie se numeşte un „flash-back“, o imagine din trecut, care să ilustreze ceea ce se povesteşte în prezent. În schimb, avem parte numai de poveste, o femeie descriind totul din cuvinte, cu lux de detalii. 

Laura nu a văzut „Persona“, nici nu este vreo admiratoare a psihanalizei, dar se regăseşte în aceste detalii. Fără voia sa, se regăsise ca actriţă în propria viaţă. Îşi ghida viaţa amoroasă după o imagine, un standard. „Când mă uitam la imaginile alea mă apuca şi râsul. Adică era clar că jucam un rol. Dacă vedeai ce era pe noi...“, povesteşte fata.

„SELFIE“, PRECURSORUL „SEX TAPE“-ULUI

Despre această „partitură“ cinematografică vorbeşte şi Claudia Petre (foto dreapta), psiholog din Târgu Mureş, doctor în psihanaliză la Institut des Hautes Études en Psychanalyse, în Franţa. „Lecţia psihanalizei în această zonă este una clară. Realitatea este o bază, un pretext de depăşire. Încercăm tot timpul să ieşim din ceea ce numim «banal» sau «cotidian». Acest obiectiv spre care tindem se numeşte, în psihanaliză, «fantezia». Asta dorim cu toţii, nu-i aşa, ca fanteziile noastre să devină realitate. Şi aici nu este vorba numai despre fanteziile sexuale. Ieşirea aceasta din realitate se face ca într-un film. Adică îmi depăşesc condiţia de zi cu zi jucând, interpretând o partitură. Altfel, tranziţia asta nu ar fi posibilă. Trebuie să ies din mine, ca să pot deveni altceva. De aceea se şi întâmplă ca, atunci când definim fantezia, chiar şi fără să o numim ca atare, folosim expresia «mă văd pe mine făcând...». Devii spectator în propriul film. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu «Sex Tape-ul»“, spune Claudia Petre.

Părerea acesteia este completată şi de sociologul clujean Sebastian Cristescu, cel care vorbeşte despre lumea modernă ca despre spaţiul în care „individul devine imagine“. Potrivit acestuia, cel mai bun exemplu este chiar dezvoltarea uluitoare a conceptului de „autoportret“ sau „selfie“. „Acesta este direcţia tehnicii, nu spre cum individul se integrează în spaţiul din jurul său, ci cum omul modern se vede pe sine. Revoluţia a fost realizată de telefoanele moderne, tablete şi platforme foto. Astăzi, oamenii devin actori într-o secundă“, spune Cristescu.

„Omul nou“: cum cauţi „adevărul“ în patul celorlalţi

Ca produs final, „Sex Tape-ul“ poate avea un dublu destin. Majoritatea, rămân în cuplu, amintiri ale unor vremuri ceva mai intense. Altele ajung pe internet, prin voinţa ambilor parteneri, integrându-se în conceptul mai larg de „pornografie“. Întreaga explicaţie, cât şi răspândirea filmelor ce-i fac pe sociologii de astăzi să vorbească despre „un fenomen“, trebuie căutată în anii 1990.

Explicaţia ţine de o cauză dublă. Mai întâi, de transformarea dispozitivelor de înregistrat, a camerelor de filmat, în sensul micşorării acestora şi a transferării conceptului de „film“ dinspre un produs profesionist către un fel de „oricine poate să o facă“. Această primă etapă a fost completată cu detaliul cu adevărat important: banii.

Sunt nenumărate exemple de „celebrităţi“ care, expuse în faţa situaţiei de a se trezi cu imaginile incriminatoare în văzul tuturor, pe internet, au decis să le transforme într-o producţie după toate regulile clasice: imprimarea pe DVD, publicitate, materiale promoţionale. Cel mai cunoscut exemplu în acest sens este Kim Kardashian, care a făcut milioane de dolari dintr-o înregistrare, aparent „scăpată de sub control“, în mediul virtual.

ACTOR, SOSIE, RECONSTITUIRE

Combinaţia dintre „Sex Tape-uri“ şi celebrităţi a schimbat radical istoria fenomenului. Dacă, până la acel moment, astfel de înregistrări rămăseseră secrete, în marea lor majoritate, am fost martorii, mai ales după 2000, la o explozie fără precedent. 

Fenomenul s-a închegat, în primul rând, ca imitaţie. Luaţi, bunăoară, acest exemplu: în Franţa, există un site care are drept conţinut numai reconstituiri ale „Sex Tape“-urilor celebre, făcute de sosii ale „actorilor“. Psihologul Claudia Petre numeşte acest fenomen „imitarea profesioniştilor“. Potrivit acesteia, vorbim în acest caz despre o dublă intenţie. Prima, legată de imitaţia propriu-zisă, văzută ca o joacă erotică. A doua, ceva mai complicată, ţine de identificare şi de preluarea ca etalon a unor persoane care „au reuşit în viaţă, au ajuns să fie cunoscute de toţi“. „În acest caz, vorbim despre o identificare a oamenilor obişnuiţi cu cei celebri. O mutaţie din «lumea noastră», în «lumea lor». Este un fel de, «Ce, dacă ei au putut, noi de ce să nu putem? »“, explică Claudia Petre. 

IMPORTANŢA ANONIMATULUI

Adevărata explozie a venit, însă, cum era şi de aşteptat, odată cu apariţia platformelor sociale de comunicare. Dacă Facebook-ul, de exemplu, are reguli clare în privinţa expunerii nudităţii, nu acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul Tumblr. În plus, aceeaşi platformă oferă o altă componentă fundamentală pentru existenţa fenomenului „Sex Tape“: anonimatul. Poţi naviga, neştiut de nimeni, printre sute de mii de poze ale unor oameni dezbrăcaţi care, de fapt, arată şi fac cam ceea ce faci şi tu, în viaţa de zi cu zi.

Este şi acesta un paradox al lumii moderne. „Ce declară aceşti oameni că vor să descopere, căutând astfel de filme? «Autenticul», «adevăratul», «realul», vi se va spune. Cu alte cuvinte, am ajuns să identificăm ceea ce am putea numi «marile valori ale umanităţii» cu mundanul, banalul, viaţa de zi cu zi. «Norma» este noul «adevăr»“, spune sociologul Sebastian Cristescu.

„Răzbunarea porno“, arma prostului

"Răzbunarea pornografică" nu este pedepsită de nicio lege în România FOTO: 123RF

În „Sex Tape“, producţie hollywoodiană cu buget grandios şi scenariu subţire, Cameron Diaz şi Jason Segel, cei doi protagonişti, sunt într-o mare încurcătură. S-au filmat făcând amor, într-o tentativă de a-şi mai condimenta viaţa sentimentală, şi, dintr-o eroare tehnică banală, „Sex Tape“-ul a ajuns pe internet, în văzul tuturor. 

Din acel moment, cei doi parteneri intră într-o cursă contracronometru pentru a restabili ordinea, înainte de a fi prea târziu. Etapele aventurii lor nu contează. Finalul spune ceva, însă, dezgropat de sub aluviunile unui film american de consum. 

După ce scot filmul de pe internet, cei doi protagonişti decid să privească înregistrarea. La finalul vizionării, iau unitatea de memorie pe care fusese salvată mica lor producţie, o zdrobesc cu un ciocan, o pun în blender, o ard şi îngroapă ce a mai rămas din ea.

Ce poate fi înţeles din acest final? În primul rând, este vorba despre efectele dramatice pe care un „Sex Tape“ le antrenează, odată scăpat de sub control. Recurgând, din nou, la psihanaliză, la însuşi părintele acesteia, Sigmund Freud, avem următorul drum dublu. Mai întâi, din realitate în fantezie, reprezentat de realizarea propriu-zisă a filmului pornografic. Însă „fantezia“, avertiza acelaşi Freud, nu are conotaţiile pozitive pe care suntem obişnuiţi să le primim din folosirea banală. În esenţă, fantezia este un impas, o imposibilitate spre care tindem toată viaţa. Drept pentru care, ieşirea din fantezie, înapoi în real, este contondentă, violentă. În cazul filmului amintit, disperarea de a-şi recupera anonimatul dispărut, condiţia de om banal.

Adevărata miză este însă cea a stigmatizării sociale. Propulsarea intimităţii în zona deschisă, în văzul tuturor. Cu alte cuvinte, transformarea unui act cu totul normal în erezie socială. Această a doua miză are un nume. Americanii îi spun „Revenge Porn“. Adică jumătate pornografie, jumătate răzbunare.

SCURTĂ ISTORIE  A RĂZBUNĂRII

În România, „Sex Tape“-ul a avut o soartă mai degrabă rudimentară. Cel mai cunoscut este, desigur, filmul ce-i are protagonişti pe Monica şi Irinel Columbeanu: un bărbat, o femeie, o gaură a cheii. Artă.

Ieşind din zona „selectă“, „Sex Tape“-ul îşi arată însă adevărata forţă. Internetul este plin de filmuleţe cu eleve de liceu şi studente din România, lansate de foştii iubiţi, de foştii parteneri ocazionali, pentru a-şi lăuda propriile performanţe sexuale, sau, pur şi simplu, gratuit, din răzbunare pură. 

Opinia publică a descoperit genul la începutul anilor 2000, când principalele posturi de televiziune transmiteau o ştire în care se anunţa că o tânără de liceu din Valea Jiului fusese umilită de fostul iubit şi expusă pe internet în momente intime. Evident, pentru câteva zile, în topul celor mai căutate subiecte din România s-a numărat şi „liceu Valea Jiului 17 ani“. 

Cel mai recent caz de acest tip a avut loc luna trecută, când o profesoară din localitatea Ungheni, Republica Moldova, a făcut înconjurul internetului, filmată, în aer liber, de fostul iubit. De remarcat este, din nou, legătura dintre acest eveniment şi reacţia presei: caruri de televiziune au fost trimise în localitatea repectivă, s-a căutat femeia, să fie întrebată ce a fost în mintea ei să facă aşa ceva, ba chiar s-a vorbit şi cu mama acesteia. Şi, cum femeia nu ştia sau nu înţelegea ce se întâmplă, o reporteră a scos chiar telefonul, pentru o demonstraţie „în direct“.

PARADOXUL INSTITUŢIEI

Episodul Ungheni a redeschis două coordonate de dezbatere. Una despre intimitate şi care sunt graniţele acesteia. A doua coordonată a introdus în atenţia opiniei publice conceptul de „revenge porn“. „Este un tip de conţinut media care este urcat în online fără consimţământul persoanei din imagini, de către foşti parteneri ori hackeri. De cele mai multe ori, conţinutul este însoţit şi de informaţii personale, precum telefon, pagină de Facebook ş.a.“, scria Oana Băluţă, o activistă feministă pe blogul său de pe adevarul.ro.

În încheierea textului, Oana Băluţă completa: „Dacă în intimitate a existat consimţământ, dezvăluirea publică este lipsită de consimţământ. Pudibonderia şi judecata publică a moravurilor private consimţite reciproc nu îşi au rostul în această discuţie. De mare ajutor pot fi reacţiile noastre individuale şi sprijinul pe care îl putem arăta unei femei care îşi vede intimitatea subiect pe agenda publică“. 

Textul Oanei Băluţă deschide dezbaterea despre un paradox: ce declanşează reacţia de oprobiu în transferul unui act cât se poate de natural din domeniul privat spre cel public? Iar răspunsul în acest caz nu putea fi decât unul singur: instituţia.

LEGILE LIPSESC

Femeia din Ungheni a avut ghinionul să fie profesoară. Dacă era casnică ar fi fost „mai bine“, desigur. Probabil că înregistrarea respectivă s-ar fi pierdut printre cotloanele interminabile ale internetului, până ce lumea ar fi uitat de ea. Funcţia de profesoară a antrenat cu sine şi o altă dimensiune însă: cea morală. Transferată asupra filmului în sine, un act de răzbunare absolut gratuit şi violent, instituţia a dat incidentului nefericit de la Ungheni valenţe morale. 

Situaţia este cu atât mai paradoxală cu cât în România victimele unor posibile acte de „răzbunare pornografică“ nu sunt protejate de absolut nicio lege. 

Cu alte cuvinte, pot fi incriminate, cel puţin moral, pentru că târăsc bunul renume al statului în mocirla propriilor pasiuni murdare, dar de ajutor legal nici nu poate fi vorba. Instituţia funcţionează unilateral:
te condamnă pentru defăimare şi-ţi trage şi un picior în fund, când îi ceri să te protejeze. 

Un eşec mondial: cum reuşeşte să scape pornografia de braţul lung al legii

Pe 5 iulie 2014, prestigioasa publicaţie „The Economist“ dedica un amplu material fenomenului „Porn Revenge“. În general, când se scriu materiale despre România, pusă în comparaţie cu alte ţări „mai civilizate“, oricare ar fi criteriul de analiză, finalul este la fel, deopotrivă amărât şi mobilizator: „Suntem la capătul clasamentului…“. Ei bine, iată, „veşti bune“! Potrivit datelor prezentate în articolul din „The Economist“, stăm cam la fel ca şi ceilalţi. Adică peste tot e jale.

O EXPLOZIE PLANETARĂ

Aşadar, cel puţin 300.000 de site-uri pornografice din întreaga lume conţin genul „răzbunare“. Cu alte cuvinte, cererea este uriaşă, la fel şi oferta de filme primite de la utilizatori din toate colţurile planetei. 

Cazuri dramatice, ca număr în primul rând, fuseseră înregistrate, mai ales în America şi Marea Britanie, dar şi în Japonia, unde numărul plângerilor legate de „Revenge Porn“ se triplase între 2008 şi 2012, ajungând la 27.334, în ultimul an. 

În plus, peste tot sistemul legal era nepregătit sau insuficient pus la punct. Majoritatea ţărilor aveau prevederi clare legate de infracţiunea de hărţuire sexuală, însă asta presupune contacte fizice sau verbale repetate şi chiar ameninţări explicite. 

În „Revenge Porn“, problema stă în conceptul de „drepturi de autor“. 

Autorul fotografiei nu poate fi tras la răspundere pentru utilizarea materialului, după cum crede de cuviinţă. În plus, postarea pe internet a unor fotografii incriminatoare sau a unor filme realizate în intimitate se rostogoleşte instantaneu, fiind republicate, în decurs de câteva zile, de alte câteve sute de site-uri. 

GREU DE COMBĂTUT

Fenomenul a creat chiar subproduse adiacente, adevărate creaţii virtuale la graniţa cu obscenitatea. Un astfel de exemplu este site-ul ChangeMyReputation. Reprezentanţii acestuia luau legătura cu femeile care cădeau victime ale unor astfel de răzbunări pornografice. Cu alte cuvinte, le anunţau că pe internet au fost publicate fotografii sau filme în care ele jucau „rolul principal“. Tariful minim pentru o astfel de informaţie era de 300 de dolari.

O altă serie de site-uri o reprezentau cele care, contra unor sume de bani, se ofereau să şteargă astfel de producţii explicite. O bună parte dintre acestea fuseseră oprite de Interpol, în momentul în care se descoperea că angajaţii înşişi erau cei care lansau pe internet pozele şi filmele, după ce le cumpărau, prin anunţuri de pe internet sau prin „Mica publicitate“.  

În fine, incriminarea partenerilor geloşi şi răzbunători este cu atât mai complicată, cu cât majoritatea anchetelor de acest fel se lovesc de aceeaşi problemă: nu se poate dovedi, cu probe clare, că furnizorul imaginilor respective este chiar fostul (fosta) partener(ă), sau că acestea au fost furate din calculatorul personal şi expuse pe internet. 

 

Acest articol a fost publicat în "Weekend Adevărul".

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: