Îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, o discuţie dintr-o duminică aprinsă de vară, când, într-o grădină umbrită de nuci bătrâni, un prieten cam cinic şi, în orice caz, sceptic în materie de amor m-a întrebat ce este iubirea,  pe care eu o propovăduiam dulceag. Am simţit panica unui examen dintr-o lecţie insuficient interiorizată. Ce-i iubirea, ce-i iubirea…, ce-i iubirea?! Nu puteam admite că predicam conceptul fără o prealabilă cristalizare a ideilor. M-aş fi discreditat. Mi se ciocneau haotic în minte imagini, definiţii auzite, citite în timp, luate de pe diverse rafturi. De fapt nu mă gândisem până atunci la iubire în termeni conceptuali, nu puteam veni cu o definiţie proprie, cu o idee originală. Am livrat finalmente un discurs eterogen, mai degrabă banal, plin de locuri comune, contradictoriu pe alocuri şi, prin urmare, uşor amendabil, rostit pe un ton condescendent în speranţa evitării oricărei interogaţii.

În faţa primei iubiri, insuficient de maturi de regulă, anxioşi şi bulversaţi de senzaţii nebănuite şi stranii, căutăm un sprijin exterior, o clarificare salvatoare, modele. Îmi amintesc că unul dintre autorii mei preferaţi povestea la un moment dat cum, adolescent fiind, îndrăgostit pentru prima dată, a căutat în dicţionar cuvântul „iubire”, aşteptând „un răspuns, o soluţie”. În familie ni se serveşte de obicei un prim model. Avem apoi anturajul, reperele din cărţi şi tot felul de voci exterioare care ne spun ce e iubirea, influenţându-ne aşteptările şi fixându-ne standarde. Suntem sufocaţi de strategii de marketing care ne învaţă să managerizăm iubirea, hrănind-o sistematic cu bunuri din ofertă şi mall-uri împânzite cu inimi de carton şi clişee pentru îndrăgostiţi. Avem reviste şi emisiuni despre femeia perfectă şi bărbatul ideal, despre cum să seducem, să jucăm partenerul pe degete, să nu fim victimele iubirii, despre ce se face şi ce nu se face. Avem felicitări cu sentimente prestabilite. Reţete universale.

Ştim că iubirea e minunată. E lucru mare şi sfânt. Aspiraţia cea mai înaltă. Că îţi dă aripi. În acelaşi timp, pare unanim acceptat că iubirea e suferinţă sfâşietoare, e sacrificiu, e adesea nefericire. Ni se mai spune că iubirea e un joc, o artă de a ţine corzile în tensiune. Când laşi prea mult, eşti imprudent expus, potenţial vulnerabil în mod fatal. Când le forţezi prea tare, rişti să se rupă şi să-ţi ricoşeze în faţă ca un elastic întins, scăpat de sub control. Într-un asemenea haos, înţelegerea iubirii e aproape imposibilă fără introspecţie, fără o sondare a propriului suflet. Însă aceasta  e adesea ignorată, trecută în plan secund, devansată aproape întotdeauna de priorităţi cotidiene.

După analiza declanşată de întrebarea prietenului din grădina cu nuci, realizez că eu nu cred că în esenţa ei iubirea e dramă, suferinţă, sacrificiu. Nu cred că iubirea adevărată e crudă, că presupune frământări continue, chinuri şi răni. Fără să neg farmecul indicibil al jocului seducţiei, nu cred că iubirea e un epuizant joc cu corzi permanent în tensiune. Când, pentru nevoile ori dorinţele tale sau, poate, din teama de nu fi rănit, îl sacrifici pe celălalt, când îl aduci sau încerci să îl aduci în stadiul de a se pierde cu totul pe sine pentru tine, atunci nu iubeşti cu adevărat. Iubirea adevărată e frumoasă. Pură şi altruistă. Ţi-e mai rău să îţi răneşti iubitul, decât să te răneşti pe tine. Când iubeşti cu adevărat nu îl foloseşti pe celălalt pentru a atinge propria fericire, ci cauţi permanent să îl faci fericit. Fericirea celuilalt e cardinală. Iar tu te laşi deoparte în grija lui, care va face la fel. Tocmai de aceea nu cred că există iubire adevărată fără reciprocitate, căci nu te poţi lăsa deoparte dacă celălalt  nu e acolo să te prindă, să te ocrotească, să te încarce, să te potenţeze, să te înalţe. Iubind astfel, accentul nu mai cade pe tine, eşti mai bun împreună cu celălalt, de fapt cel mai bun care poţi să fii.