Nuntă la Roşiori. De Vede

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

La sfîrşitul unei săptămîni în care capul de afiş al emoţiilor personale a fost ştirea apărută pe prima pagină a unui ziar cuminte, nu „Cancan” şi nici măcar „Libertatea”, cum că taică-su unui coleg cu care am împărţit camera în majoritatea nopţilor celor patru ani de studenţie a fost hăcuit de noua lui soţie, am fost la o nuntă. Nevoit, obligaţii şi alte familiarisme.

Provincie, o urbe mică şi muribundă, cu rezultatele muncii unei aceleiaşi cosmeticiene pe feţele luminoase, bronzate şi cremuite în exces ale imaginarelor frumuseţi locale prezente, un local de peste drum de stadion, muzică live, manele, hore, sîrbe şi iar manele, antreu pentru obraze fine din «mezel» de la Billa, «uischiu» pe masă, ba chiar la liber, şi, într-un colţ, o mimoză singură şi urîtă, devenită brusc o vecină destul de mişto după ce am trecut de jumatea sticlei; e drept, nu mă prea băga în seamă.

O sorb din ochi, analizez «profi» conturul, lumina e cam slabă, o dezbrac discret în gînd, Corespunde!, şi o îmbrac apoi rapid, sigur din egoism, dar recunosc cu fair-play asta, la o adică, De ce s-o împart, aşa despuiată, domle, cu tot boborul? Încerc să îi zîmbesc tîmp şi să-i urmăresc admirativ fiecare gest. Cinstesc un vecin, care e de acord să facă o rocadă de scaune, şi iacată-mă-s în imediata vecinătate a divei. Deschid amabil un dialog, vînatul nu trebuie speriat, descopăr nişte carii destul de bine mascate, de care trec cu indulgenţă, ca şi peste rujul întins cu mărinimie şi în afara buzelor.

Vine şi peştele, duce zîmbind o luptă corp la corp în vreo zece reprize, e gata să cedeze, dar o încurajez din priviri, total sub juma’ de oră, la sfîrşitul căreia ridică victorioasă deasupra capului scheletul celui care a pierdut lupta şi îi ronţăie cu zgomot coada, pesemne bine prăjită.

Îi urez şoptit un binevoitor „Să vă fie de bine!”, încearcă să-mi surîdă cuviincios, deschide gura să-mi spună ceva, dar din senin i se stîrneşte un strănut ca în filme, cu decibeli şi expectoraţii iar ceva mi se lipeşte în colţul buzelor.

Rînjesc la fel de politicos, parcă şi-a mai revenit şi lumina, Uiai, ce nasoală e!, verific cu limba corpul străin tocmai aterizat, într-adevăr peştele a fost bine prăjit, înghit discret, dar totuşi, nu ştiţi pe cineva care să ascută cuţite la domiciliul clientului? La „Ok club”, dincolo de stadion.

                                                                                *

Cezar Pârlog este autorul volumului de proză scurtă „Flori, fete, fiţe sau băieţi”, apărut la Editura Tracus Arte în anul 2014, care a obţinut Premiul Naţional „Vasile Voiculescu” la secţiunea proză, ediţia XXVI, 2015.                                                                  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite