Nu mă sunaţi de Florii, să nu ştie lumea că mă cheamă Ghiocel

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În Duminica Floriilor, cei ai căror taţi s-au îmbătat şi i-au botezat Frezia, Muguraş, Stânjenel sau Begonia au de ales. Fie îşi fac rost de acte false, fie acceptă urările de bine şi de sănătate (mintală).

Am avut o colegă de clasă, în liceu, pe care o chema Feriga Burlacu. De Florii, deşi Ceauşescu nu ne lăsa să elaborăm la şcoală sărbătorile creştine, ne simţeam datori cu toţii s-o pupăcim. Ea se ferea de noi de zici că aveam scarlatină. Insista să-i spunem Feri şi să ne prefacem că numele ei e Feriana, deşi noi îi explicaserăm că, decât să te cheme ca pe un oraş din Tunisia, mai bine te cheamă ca pe o bălărie din Poiana Ţapului. Toată lumea vrea să fie gratulată de Florii, dar aproape nimeni nu vrea să aibă nume de floare. 

Aiureli de floare-albastră, floare de nu-mă-uita

Ar mai fi nevoie să vă explic prin ce calvar a trecut o colegă de facultate de-a vară-mii, pe care părinţii ei găsiseră de cuviinţă şi de beţie s-o boteze Fuchsia? În loc s-o strige „Fuxia“, profesorii citeau în condică aşa cum li se părea lor mai aproape de adevărul lingvistic: Fucia, Fahsia, Fuşia, Fiucisia etc. Toată lumea o sfătuia să se prezinte cu celălalt prenume, dacă vrea să fie luată în serios. Asta ar fi fost o idee constructivă, dacă n-ar fi chemat-o Fuchsia-Desdemona.

Altă cunoştinţă de-a mea îşi ocăra părinţii fiindcă o botezaseră Imortela. Nu era zi să nu-i bârfească şi să nu conchidă că i-au distrus viaţa cu acest nume de bucheţoi uscat. Noi îi spuneam că stă destul de bine, se putea mai rău, deoarece există flori cu nume şi mai interesante care i-ar fi putut tenta pe părinţii ei, gen Urechelniţa, Mimoza sau Muşcata. 

Ea nu prea gusta comparaţiile noastre motivante, era furioasă cronic pe prenumele care-i adusese mai multe porecle decât iubiri. Se prezenta cu numele contrafăcut Irena. Cu o singură excepţie din an: dacă uita cineva s-o sune de Florii şi să-i ureze împlinirea tuturor dorinţelor, mânca plastilină de nervi, i se părea nedrept, trist şi revoltător.

Răutăcioşii spun că fetele cu nume de flori sunt sexy, iar bărbaţii cu nume de flori sunt un fel de fete. Sigur că, atunci când ai patru luni, eşti buflei şi-ţi bagi picioruşu-un guriţă, e foarte drăguţ să te cheme Mugurel. Dar când ajungi colonel în serviciile secrete şi latri la subalterni, parcă ar fi mai bine să te cheme Bismarck.

Bine, există şi părinţi care vor neapărat să aducă tot ierbarul în casă. Cunosc familia Păducel, de exemplu. Pe ea o cheamă Violeta, pe el îl cheamă Bujor. Au doi copii, pe care i-au botezat Ortensia şi Brânduş. Cel mai supărat e acesta din urmă, care are 16 ani, e o matahală şi joacă rugby în echipa judeţeană, cu mari şanse să ajungă şi în echipa de sumo. 

În cele mai bune zile ale lui, se bucură sincer că nu-l cheamă Toporaş. În fiecare an, de Florii, în familia Păducel e ca la ziua recoltei. Toată lumea vine cu flori şi cadouri pentru toate floricelele şi floricioii din clan. 

Trei fraţi pătaţi şi alte îmbobociri

Dramoletă mare într-o familie iniţial fericită, din Buzău. Ea născut tripleţi şi s-a repezit să-i boteze Viorel, Codruţ şi Dan. Anii au trecut, plantele din casa lor au devenit bărbaţi în toată firea, doar că în fiecare an, de Florii, Dan are o falcă-n cer şi una-n buletin: că de ce, frate, nu i-au pus şi lui nume de floare? De ce să asiste veşnic la beţiile festive ale fraţilor lui cu petale, respectiv frunzuliţe, iar el să şadă-n umbra sticlei lor de vin? 

Tac-su a dat vina pe mă-sa, a spus că ea a vrut neapărat să aibă doi copii înfloraţi şi un Dan. După ani de zile în care discuţia revenea la modul exasperant, părinţii şi-au alinat pruncul cel fără de fotosinteză cu presupunerea că, de fapt, nu mai ştia nimeni dacă el e cu adevărat Dan sau dacă nu cumva e unul dintre ăilalţi doi. Deoarece, când erau mici, semănau între ei ca melodiile lui Pepe. Iar după ce au avut bănuiala că i-au amestecat de câteva ori, babacilor le-a venit ideea genială să le agaţe şnururi colorate la mânuţă. 

Planul, aparent perfect, avea o singură eroare de sistem: n-au notat nicăieri care copil era cu albastru, care cu roşu şi care cu verde. În fine, morala era că Dan ar trebui sărbătorit la grămadă, căci nu se ştia dacă nu cumva unul dintre ceilalţi doi nu era un impostor şi se distra pe nedrept de Florii, în locul lui. 

Ghiocel Lepădatu e bodyguard la o firmă cu foarte mulţi angajaţi şi cu foarte mulţi muşchi. Era cât p-aci să devină un fel de şef de echipă, fiindcă putea omorî duşmanul cu numai două degete, şi alea de la mâna stângă. Dacă-i mai dădeai şi un pistol, cucerea singur Bulgaria şi o alipea României (sau Turciei, după caz, depinde care plătea mai bine). 

La serviciu, el se recomanda Gigi, întrucât nu se cuvine ca un erou să poarte nume de erbacee perenă. Până în ziua când a venit mămica lui pe la firmă: „Ghiocele, uite, ţi-ai uitat pacheţelul cu mâncare acasă!“. Fiul avea o faţă împicăţită ca un ou de prepeliţă, crăpa de jenă, evident. 

A încercat să facă pe deşteptul, i-a spus maică-sii că n-are nevoie de sufertaş, că el, dacă-i este foame, prinde un mistreţ cu mâna goală şi-l haleşte de viu. Discursul lui n-a ţinut în faţa colegilor care deja îi găsiseră două duzini de porecle ad-hoc, dintre care spicuim: Zmeurel, Păpădie Junior, Gladiol, Crizantema-lu-mama, Nufărel şi aşa mai departe. 

Epilog: Ghiocel s-a însurat într-o zi cu Viorica. Să mai spună cineva că nu există şi oameni făcuţi (răsădiţi, pliviţi, stropiţi) unul pentru altul. 

Cine află la urmă află mai bine

Camelia a luat la cunoştinţă abia la 24 de ani că numele ei e o floare. Atunci, s-a dus la casa părintească, le-a dat alor ei bineţe şi răcnete, după care a reieşit că nici ăia bătrâni nu ştiuseră că această camelie reprezintă o floare, ei credeau că e ceva obişnuit, ca Adriana sau ca mălaiul grişat. Da, dar îşi imaginau ei câte Florii a risipit ea, în atâta amar de vreme? 

Ei îşi imaginau, desigur, cu marjă de eroare zero, că doar fuseseră de faţă când o scurtaseră de buric, la naştere. După care ura ei s-a propagat către aşa-zişii prieteni, care niciodată n-o sunaseră de Florii, să-i trăncănească nişte urări la ureche. Nu ştiu în ce anturaj de zăbăuci trăia, dar s-a adeverit că nici prietenii nu ştiau ce-i aia camelie, credeau că-i o insectă. 

Tot astfel, o Cătălina din gaşca noastră s-a trezit pe la 44 de ani, că ea are nume de floare, iar noi suntem nişte gherţoi care am ignorat-o de fiecare dată, cu ocazia acestei minunate dezlegări la peşte. Numele ei înseamnă tufănică, să fie clar, deci de-acum încolo suntem datori s-o felicităm cu emoţie în glas şi cu ploconul în mână. În treacăt, am întrebat-o de unde am putea să-i cumpărăm un buchet de cătăline, dar a luat-o ca pe un sarcasm şi nu ne-a onorat cu niciun răspuns articulat. 

Există cel puţin un bărbat în România pe care îl cheamă Micşunel, stă în Bucureşti. Nu ştiu ce era în capul părinţilor lui când l-au botezat, probabil o lădiţă cu răsaduri, altfel nu-mi explic. Iar omul ăsta are un văr pe care-l cheamă Micsandru – aceeaşi plantă, doar că sună mai vitejeşte. 

Cu bujori (secreţi) în obrăjor 

Un fost iubit s-a supărat pe mine când, de Florii, i-am spus „la mulţi ani!“ în faţa unor prieteni de-ai lui, care au rămas cu gurile şi cu sărbătoarea căscată. Îl chema Radu-Bujorel Lupescu, dar evident că prenumele din mijloc era un secret bine coagulat. Asta până când m-am gândit eu să fac un gest foarte frumos şi să-i iau un cadou cu ocazia unei zile pe care el o ura de moarte. Făcea şi el parte din prolifica specie a celor care-şi detestă părinţii pentru că i-au botezat ca pe ghivece. 

Mai aveam unul pe care îl chema Viorel, ăla era chiar nebun, se jena de prenumele ăsta de parcă l-ar fi chemat Măceş Bălţat. I se părea că nu e suficient de masculin. Poanta era că l-am întrebat odată ce nume ar fi preferat şi mi-a răspuns, foarte serios, că i-ar fi plăcut să-l fi botezat mă-sa Adelin-Augustus. Şi mă mai întreb de ce, multă vreme, n-am avut noroc în dragoste... 

În liceu, îmi făcea curte băiatul perfect. Multă vreme, vă spun sincer, habar n-aveam ce găsea la mine. Promoţia era plină de picioare de top, iar el era un tip arătos, deştept şi, pe cale de consecinţă, foarte popular. Era şeful UTC al clasei lui, iar eu eram şefa UTC a clasei mele, ce mai, eram potriviţi ca doi mieji de nucă, ne putea căsători şi partidul comunist nord-coreean, aşa cum are obiceiul. Oare de ce nu-mi plăcea de el? – mă întrebam în nopţile lungi de iarnă. 

Introspecţia m-a chinuit vreo două trimestre – care, în ani de liceeni, înseamnă vreo opt ani. Într-o zi, bingo, am realizat ce defect are: îl chema Petuniu. Iniţial, n-am ştiut dacă ăsta e un nume de floare sau un element din tabelul lui Mendeleev. Aş fi preferat a doua variantă. Adică întotdeauna am fost de părere că e mai sexy să ai un iubit pe care-l cheamă Clor decât unul pe care-l cheamă Azaleu. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite