am tuşit discret, m-am uitat în ochii ei profund albaştri şi am hotărît să nu merg pe tura cealaltă, era un bărbat. Nu, nu îl prefer şi mi se pare o alegere absolut normală, „Cherchez la femme”; adică cel puţin aşa cred... Îmi zîmbeşte chiar fain şi-mi oferă cu amabilitate, pe un carton lucios, completat pe loc cu litere tremurînde ca şi genele ei - desigur, emoţia -, aproape citeţ, telefonul şi numele, unul predestinat profesiunii, „ViKy”.

 Revin fericit peste trei zile în costumul meu bun de ginere şi cu o cămaşă pe care am mai luat-o numai de patru ori; ochii ăia albaştri chiar meritau implicarea. Acum eram în regulă; aveam programare.

            Operaţiunea începe, scaunul se ridică la pedală iar maşina funcţionează. Bine, pare puţin neascuţită, dar nu deranjează atît de rău.

            După juma’ de oră, cu puţină atenţie şi cu bunăvoinţa mea aflată mereu la purtător, începe să se vadă cîte ceva. Era şi cazul, ViKy muncea din greu, a transpirat toată, rimelul a început să curgă gravitaţional, iar înainte de a se înfunda aparatul, preventiv şi din prietenie, cum se şi cădea de altfel, am hotărît să transpir şi eu.

            La cele cîteva întrebări timide ale ei privind procesul de frezare, oricum deja tardive, dar sînt sigur că la colegele ei de la coafor, puteam rezolva rapid şi peste rînd de-o extensie, am bîiguit copleşit şi invariabil cum că „da...”, ea a tot schimbat poziţia şi cîteva piese pe la maşina de tuns şi... adevărul e că ne-ar sta bine împreună, trebuie doar să găsesc un avocat de divorţuri, ştiţi pe cineva?...

E clar că-i o damă valabilă şi e limpede că m-am îndrăgostit subit.

            „Să vă fie de bine”, zice şi reveria se frînge. Mă trezesc brusc, îmi pun ochelarii, las un bacşiş civilizat, ies rapid cu ochii întredeschişi ca să nu-mi fugă visul cu totul şi apoi îl continui frumos pînă la staţia de metrou; Tineretului, cu peron pe partea stîngă. Dinspre Brîncoveanu, logic, e pe dreapta. Cînd am găsit şi naş, l-am sunat dar nu era, sigur în vreo şedinţă, omul lucrează mult, îmi dau seama că mi-am uitat pălăria. Fug înapoi...

                                                                                                 *

Cezar Pârlog este autorul volumului de proză scurtă „Flori, fete, fiţe sau băieţi”, apărut la Editura Tracus Arte în anul 2014, care a obţinut Premiul Naţional „Vasile Voiculescu” la secţiunea proză, ediţia XXVI, 2015 şi al volumului „Life stuff sau Învăţături pentru Andreea”, în curs de apariţie la aceeaşi editură.