Ştiu că mă iubeşti şi nu vreau să Te rănesc. Eu nu pot fi Avram, să aleg între Cuvântul Tău şi ea, Doamne, căci îi sunt al ei. 

Mă lipsesc de cuvântul cumpătat şi de înţelepciune, de mi-ar cere, căci sângele pentru ea fierbe-n mine.

Aş ucide, aş fura, aş păcătui şi aş risca să nu mai fiu, Dumnezeule prea blând şi bun, doar să n-o ştiu în suferinţă din vreo pricină. Ca David, aş nesocoti Cinstea Ta, iar chibzuinţa lui Solomon ar fi antonimul aprinderii mele, prea bunul meu.

Eu n-am putut să las ţarina mea şi să-Ţi urmez Ţie, Lumina tuturor. Căci aşa cum ai spus "Mai lesne e să treacă o camilă prin urechile acului decât să intre un bogat în împaraţia lui Dumnezeu", eu ţin la bogăţia ce mi-ai dat-o şi dragă-mi e, că nu pot sta mai departe la nici un gând de ea.

Eu nu vreau lumea toată la picioarele mele, ci e suficient să-i pot săruta picioarele ei, în fiecare dimineaţă.

Iartă-mă că, uneori, seara, mă rog Ţie, din pat. Căci ea adoarme pe pieptul meu şi nu mă rabdă inima s-o trezesc, ca eu să mai cobor. Cu ochii la icoana Ta, mă rog şi-Ţi multumesc pentru binecuvântările tale, pentru zilele senine pe care mi le-ai dat aducând-o în viaţa mea.

Vedeai suferinta mea şi când eu mă credeam pierdut, ca o lumină ce usucă întunericul ai aşternut-o înaintea mea. 

Dimineaţa, când ea vrea s-o învelesc cu braţele mele şi se face doar un ghemotoc cu faţa-n pieptul meu, înainte ca soarele să apară, o sarut şi mă închin ei aşa cum apoi, înaintea icoanei Tale eu iţi fac plecăciuni neobosite: Multumesc, Doamne, că n-ai uitat pe robul Tău şi rugăciunile mi le-ai ascultat, nu ştiu cum, cât să-Ţi mulţumesc!

Când Te judecau, eu m-am lepadat de Tine, ca un laş care s-a temut să nu se despartă de ce-i lui mai drag pe lume şi am minţit.

Iartă-mă, că nu Te-am căutat suficient de mult când erai în nevoie, Dumnezeule. Te rog, iartă-mă că haina de pe mine ei i-o dau dimpreună şi cu ultima bucată de pâine, de ar fi nevoie şi nu....Ţie.

Singur am fost si m-ai căutat, Izbăvitorul meu, gol am fost şi haină mi-ai dat Dumnezeule, cum şi flămând am fost şi Tu mi-ai dat să mănânc. Alinarea Ta e blândă, iar iubirea ei este mântuirea mea.

Iartă-mă că n-am fost lângă tine când duşmanii tăi Te scuipau şi te batjocoreau, Binefăcătorul meu, căci toată viaţa mea mi-am dat-o ei. 

Iartă-mă că odată-n post, am mancat prăjitura ei favorită. Era supărată şi ca s-o îmbunez ştiam că o prajtură cu ciocolată ar fi calmat-o, îi zâmbeam şi încercam s-o înveselesc mânjind-o cu ciocolată, cântându-i, pe când, în sinea mea, cu greu înghiţeam prăjitura. Dar, Dumnezeule, să-i fi văzut chipul, cum râdea, apoi cum obrazul şi l-a lipit de mine.

Te rog, iartă-mă.

Era atât de supărată încât nu s-a gândit la post, când a realizat, s-a simţit vinovată faţă de Tine, dar eu i-am spus: "Dumnezeu, nu se supară, ne iartă, ne înţelege", nu-i aşa că o ierţi, Doamne? păcatele sunt ale mele fiindcă am ispitit-o.

Doamne, sunt un păcătos şi-Ţi mărturisesc Ţie, la taina spovedaniei, că de acest păcat nu mă voi lepada niciodată, să pun ceva mai presus de iubirea ei!

Iartă-mă că nu merg în locurile sfinte în care Tu ai paşit, căci mai degrabă merg în fiecare zi prin locurile în care cu ea am colindat de mici. 

Când mergem la braţ pe străzile leneşe ale oraşului, îmi vine să sarut asfaltul în urmă, ca să-i gust mireasma paşilor  ei.

Aleea unde Soarele ni se aşternea înainte la apus sau drumurile cu copacii care ne ţeseau covoare de frunze în calea noastră şi nu mai spun de grădinile din care furam flori ca să i le ofer, toate mă cheamă mereu.

Dar, Doamne, mă tem că şi Tu ai fi renunţat la pahar, în Ghetsimani, dacă ai fi iubit o femeie. Mă tem că puritatea iubirii unei femei Te-ar fi făcut să ai şi Tu un păcat.

Nu, nu vorbesc despre amorul femeiesc, despre pofte sau carnal, ci despre inimă, suflet.

Vorbesc despre acea încredere pe care femeia ţi-o dă, când totul ţi se pare pierdut... şi ştiu că la Tine trebuie să alerg, Doamne, căci Tu eşti scăparea tuturor. Dar când îi simt palma ei într-a mea, nu pot să greşesc, orice ar fi, lupt, ca să reusesc.

Orice succes aş avea n-are sens, fără zâmbetul ei. Şi mă rog Ţie, drept multumire pentru tot, dar ea mă împlineşte.

Îţi cer Ţie binecuvântarea înainte de orice încercare, dar îndemnul ei mi-e ca un far de pe ţărm pentru o corabie-n largul învolburat al unei mări zbuciumate.

Îţi mulţumesc, Doamne, că primeşti rugăciunile mele în nopţile de amor, Iţi mulţumesc că mi-ai dat iubirea sfântă a ei şi că mă bucur de privirea ochilor ei rupţi din stele nenăscute, că parul ei îmi gâdilă bărbia în fiecare somn şi că viaţa-mi izvorăşte din blândeţea ei.

Mă ceartă pentru nesăbuinţa mea şi-mi poartă grija mereu ca înainte de orice, să nu ies din Cuvântul Tău.

Ea seara spune rugaciunile şi Îţi mulţumeşte că ne-ai binecuvântat. Când atatea lucruri îi încearcă rabdarea şi bunătatea, cu mine de mână Ţi se roagă Ţie şi cere să ne asculţi rugăciunile ca de atâtea ori.

Am învăţat de la Tine că minuni nu există, ci doar rugăciuni ascultate. Mulţumesc că ai dat raspuns rugăciunilor mele când rătăceam fără speranţă şi nu mai credeam ca mângâiere pentru mine să existe.

Iartă-mi îndoielile mele şi nu căuta la faţa mea ca să-mi arăţi nemernicia faptelor mele, căci ruşinat sunt de cel ce eram odată.

Doamne, te mai rog ca la Judecata de Apoi, înainte să mă trimiţi în Iad, ascultă şi ultima mea rugaciune: du-o pe ea în Rai, ca să poarte tălpile ei urma buzelor mele.