Pe vremuri, mezalianţa era beţia aceea superbă în urma căreia feciorul boierului se trezea un pic mahmur. Aaa, şi un pic însurat cu ţărăncuţa din pătuceanul lui. Azi, numim mezalianţă orice nu ne convine la căsniciile copiilor noştri. Ceva de genul dialogului pe care l-am auzit în casa cuiva, odată: ”Dacă tu ai picioare de păianjen, cum dracu de ţi-ai luat o nevastă al cărei fund nu trece de Check-In şi i se pune veşnic în vedere că necesită două locuri în avion”?

Arahnida nu ştia cum a ajuns la Starea Civilă, poate de la tequila, poate de la prostia cronică (e pe lista de aşteptare la transplant de cap, dar mai durează). Cert este că s-a trezit însurat cu sufletul lui pereche. Suflet care avea mai multe punguliţe adipoase decât circumvoluţiuni. Dar, desigur, cei şapte ani de-acasă şi cei doişpe ani de la şcoală ne-au învăţat să ne căsătorim în primul rând cu frumuseţea interioară, indiferent dacă are picioare de Barbie sau picioare de şifonier.

Bună ziua, aho, aho, primiţi cu amenda?

Georgiana era foarte proastă. Mihnea era foarte deştept. Printr-o reacţie chimică ratată, erau căsătoriţi unul cu altul. Ca un mărunt exemplu, el venea seara acasă şi o întreba „Ce faci, iubito?” (asta şi pentru că, dacă o întreba orice altceva, o băga într-o ceaţă din care n-o mai scotea nici turnul de control). Ea răspundea onest: ”Mă uit la televizor”, deşi poziţia ei, pe fotoliu, în faţa televizorului, era destul de concludentă, adică era clar că bărbatu-său o întreba ce mai face în general, nu ce face în clipa în care se vedea cu ochiul liber că se holba într-un ecran pătrăţos. ”La ce anume te uiţi?”, insista el, în paradoxala lui tâmpenie de om inteligent. ”La TVR!”, recunoştea ea, cu gura plină de seminţe şi alte produse oleaginoase. Desigur, el ştia şi asta, deoarece sigla postului se crăcăna pe un sfert de ecran. N-a fost chip să afle de la ea titlul emisiunii, era ultimul lucru care-i trecea ei prin coc.

Într-o zi, cu nişte ani buni în urmă, el venea acasă şi o vecină l-a oprit la lift: ”Vedeţi, domnu’ Mihnea, că vine ăştia cu controlu’, vrea să vadă dacă aveţi televizoare, dacă le-aţi declarat!”. Mihnea nu declarase nimic, aşa cum nu declaram nici unul dintre noi televizoarele, mai mult de lene decât de zgârcenie. Aşa că, în disperare de cauză, a pătruns în locuinţa-i, a înşfăcat televizorul şi l-a îngrămădit într-un dulap de haine, cu cabluri, cu maţe, cu tot. Apoi a plecat, fiindcă trebuia să ajungă undeva şi n-avea timp s-o aştepte pe nevastă-sa, să-i deseneze ce şi cum a săvârşit el.

La o jumătate de oră după asta, a venit Georgiana acasă. S-a repezit mai întâi la baie, că făcea pipi urgent, ca orice femeie, normal. Când a ieşit de-acolo, cioc-cioc, a bătut cineva la uşă (nu ştiu de ce, bugetarii preferă să bată, nu sună niciodată, cred că nu văd butonul). Ea a deschis cu un zâmbet cât o crăpătură de seism. ”Bună ziua, doamnă, suntem de la Televiziunea Română, deţineţi televizor?”. Georgiana a clipit inocentă: ”Sigur că da!”. Agenţii au pătruns în apartament, strecurându-se cu greu pe lângă pieptul ei opulent, cu un rânjet victorios. În sfârşit, cărcăleau o amendă pentru cineva care are televizor nedeclarat anterior. Doar că Georgiana, în drumul ei spre sufragerie, a constatat lipsa: ”Avem televizor, pe cuvânt de onoare că avem, dar nu ştiu unde este!”. Această femeie a fost primul exemplar uman care a încasat o amendă numai pe cuvânt de onoare că a făcut-o lată. E ca şi cum te-ar opri poliţia fiindcă n-ai centură de siguranţă, iar tu te juri că aveai şi 145 la oră, deşi poliţiştilor li se părea că aveai vreo 68.

Ce mai soare luminos, ce mai ginere bănos

Gabriel avea 5 de milioane de euro şi Larisa avea 5 lei şi 5 neuroni, deci erau hărăziţi unul altuia, conform miracolelor numerologice şi astrale. Mămuca lui Găbiţă nu era de aceeaşi duioasă părere, dar fiu-său nu fusese niciodată bun la femei, ci doar la şmanglit fonduri foarte europene. În fine, când Gabi a considerat că a necinstit-o destul pe Larisa, a ajuns la concluzia că se impune o oarece nuntă. Nimic pompos, numai vreo 400 de invitaţi şi-un cort cât statul Texas. Acolo au descins 350 de suflete invitate de el şi doar 50 de suflete invitate de ea, fiindcă ai lui au decis că rudele ei constau în ţărănime în mod special, şi se adună prea multe plescăituri la masă, ceea ce ar putea perturba orchestra live. Parveniţi erau şi unii, şi alţii. Doar că ai lui parveniseră mai bine, aveau paiete de la Milano, în timp de ai ei aveau paiete de la Bucur Obor. Nuntaşii nu mai văzuseră atâtea cocuri laolaltă de pe vremea campionatului mondial de gimnastică ritmică (ăla cu panglici, cercuri, mingi şi măciuci, pentru necunoscători).

Totul a fost ca-n vis, până când părinţii Larisei şi-au adus aminte că au câteva căcăţişuri amanetate şi, dacă nu plătesc până pe unşpe ale lunii, adio. Ghici: au apelat amabil la cuscrii lor, le-au cerut vreo 5 milioane împrumut până la o leafă care de fapt era pensie, care de fapt era mică. Şi, deşi se ştie că mărimea nu contează, la expirarea termenului s-a dovedit că – nasol! – contează.

Ăia i-au împrumutat o dată, de două ori, de cinşpe ori, până când s-au trezit din somn: bă, ej nebun? Ce face ăştia? Ei, normal, amanetau câte ceva întruna, în ideea că minunaţii cuscri aveau dospeală şi ajutau cu dobânda, la nevoie. Găbiţă s-a inervat într-o zi (că nu pot să zic ”enervat”, deoarece n-aş respecta adevărul istoric) şi-a zis: ”Gata, nu vă mai dau nimic, duceţi-vă-n sucombaţii mamelor voastre!”.

Larisa a divorţat distrusă, singura ei minusculă consolare au fost cele aproape două milioane de euro care i-au revenit dintr-o pacifistă luptă cu avocaţii soţului. Era să efectueze un infarct, fiindcă se consuma intens, că doar nu e uşor să divorţezi după şase luni de căsnicie superbă. Soţul mai înhăţase cu greu 3 milioane de euro, cu atât mai rămăsese – bietul de el, mi se rupe inima când aud de cazuri de-astea sociale. Nu există vreun număr de sms unde putem dona câte doi euro pentru asemenea tăntălăi? Găbiţă stă şi azi pe Diazepam şi pe nervii maică-sii, nu-i vine să creadă că Zuza-nebuna i-a luat aproape jumate din averea furată prin muncă cinstită.  

Iubiri la kilogram

Mariana are 124 de kile, iar soţul ei, Tudorel, are circa 70. Bun. Ea îl poate lua de ceafă la propriu şi-l poate căra unde vrea ea, norocul lui e că nevastă-sa nu vrea să-l care nicăieri. Teoretic, fetele grase nu-şi găsesc pe nimeni niciodată, dar uite că grăsuna Mariana îl găsise pe uscăciosul de Tudorel şi împreună puseseră bazele unei trainice căsnicii. Când apăreau undeva în public, toţi îşi făceau cruce că el e încă în viaţă - deoarece ea era vestită pentru talentul de a se rostogoli în somn peste mamiferul aflat în proximitate, indiferent că era copil, soţ sau căţel.

Bărbaţii din anturaj puneau pariuri că anumite poziţii sexuale sunt imposibile în cazul lor, dar majoritatea pierdeau, fiindcă Tudorel era foarte flexibil şi se adapta la situaţie, ca să nu mai spunem că aprecia discret doamnele rubensiene, ca să ne exprimăm elegant (adică să se exprime el elegant).

Într-o noapte, Mariana l-a surprins în timp ce trăgea cu ochiul la un site de bunăciuni de 52 de kile, iar de atunci viaţa ei s-a prăbuşit. Şi-a înecat amarul într-un ocean de lăcrămuţe şi într-o găletuşă cu îngheţată de fistic. În fond, decât să tragi droguri pe vene, alcool pe gură şi ţigări pe nas, mai bine te îndopi cinstit cu nişte calorii delicioase, pline de E-uri foarte hrănitoare.  

Principiul complexelor comunicante

V-am mai explicat, am locuit şapte ani în Canada. Acolo am văzut cele mai eterogene nunţi. Mirese-gigant (care intrau cumva în limuzină, dar, printr-o bizară lege a fizicii, nu mai reuşeau să iasă) aveau câte-un mire adorator, costeliv, sfrijit, vai de metabolismul lui. Apoi m-am repatriat, m-a mâncat în biiiip. Şi am văzut aici altfel de mezalianţe, majoritatea bazate pe principiul ”tu ai bani, eu am silicoane puse de un doctor foarte bun”. Vitali o are mică, Ludmila le are mari. Principiul complexelor comunicante.

Am asistat la nunta unei prietene care era foarte deşteaptă, cu un neprieten care era prost de bubuia. N-am priceput niciodată de ce ea a ales să-şi lege destinul (urăsc expresia asta, dar n-am găsit altă rimă) de un tembel ca ăla. Am presupus cu toţii că individul avea calităţi tabu, despre care nu eram autorizaţi să trăncănim.

Ea era genul care, trezită din somn şi cu un ochi închis, îţi aşeza coerent pe tablă (sau pe orice-i dădeai la îndemână) toate teoriile lui Einstein. El era genul care susţinea cu tărie că Vlaicu-Vodă a inventat avionul, mânca-ţi-aş. Iar noi ne pierdeam timpul întrebându-ne ce vorbesc ăştia când sunt numai ei doi, bibilică, bibiloi.

Într-o seară, eram la ei în vizită şi telecomanda a alunecat pe un canal unde cânta Louis Armstrong. El a tresărit cu o rară sensibilitate: ”Ia uite, tată, ăsta a fost şi pă Lună, mai şi cântă, când puii mei are timp de toate astea?”. Ea i-a învineţit politicos piciorul, pe sub masă, ca să-i atragă atenţia că ăla cu Luna e Neil, nu Louis, dar în clipa următoare a realizat că totuşi consortul avea o cultură de rebus rezonabilă, adică era cât p-aci s-o nimerească.

Dacă tăcea (atunci), filosof rămânea, doar că porumbeii n-au mai suportat robia şi i-au sărit din gât: ”Şi de ce ai dat cu picioarele-n mine, ai vreun parchinson dintr-ăsta sau ceva?”. Credeţi-mă, felul în care ea l-a privit în acel moment minunat merita toată panorama unui spectacol tembel.