Dragoste modernă: În amintirea celui care-mi va deveni străin

FOTO Photoland Corbis

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană. Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică.

„M-a fascinat întotdeauna cum oamenii ajung de la o iubire pătimaşă la nimic.“ Când mi s-a propus să scriu povestea, mi-a zburat instantaneu gândul către acest citat, parafrazat, din filmul „2 zile la Paris“, care sună oricum mai bine în engleză. Oameni care ajung ca, după ani de zile în care au împărţit acelaşi bol cu cereale, aceleaşi cearşafuri, acelaşi drum spre locul de muncă şi câte şi mai câte, să fie doi străini. Ca şi cum sărutările, certurile, frustrările, împăcările şi călătoriile au fost şterse cu tasta „Delete“, ca mai apoi să dai Ctrl F5, să o iei de la capăt. Să baţi aceleaşi cărări, să păşeşti în aceleaşi clădiri, să te izbeşti de locurile care nu demult te recunoşteau după „ea şi el“. Aceeaşi ea, un alt el.

„Vrei să fii soţia mea?“

Ne-am găsit atunci când amândoi încetasem să mai căutăm, undeva, la poalele Tâmpei, la adăpost de gerul lui ianuarie. Şi-a dat pârtiile, cetăţile şi priveliştea de la fereastra din cameră pe traficul care naşte monştri, pe blocul de vizavi din care nu răsare niciodată soarele, pe urbanismul obosit al capitalei. A venit ca să rămână, deşi am ştiut mereu că, într-o zi, omul ăsta cu ochi aproape verzi îmi va lăsa pe pat o scrisoare şi trei ţigări să-mi fumez lacrimile până când el va fi fost deja departe.

Dar anii trec şi ignori cu nonşalanţă agresivă  –  frustrantă ulterior  –  că speranţele nu hrănesc o relaţie. Am fabricat împreună o viaţă de cuplu modern, cu libertate şi prieteni comuni, cu escapade în doi, ca nişte amanţi care fug la capătul lumii sau se pierd prin oraşe cosmopolite. Nimic spectaculos, firul se derula natural, cu suişuri şi coborâşuri mediocre, cu titluri pe capitole „Vrei să fii soţia mea?“ în Gara de Nord sau „Emigrăm în Anglia“.

Nu am fost niciodată soţia lui, deşi cererea în căsătorie din gară ar fi făcut o poveste savuroasă pentru urmaşii noştri. Nici urmaşi nu vom avea împreună, doar copilul în faţa căruia „ne-am lepădat de Satana“. Copilul care întreabă şi acum de el, în curând însă, va creşte şi i se vor risipi imaginea lui, cu tot cu nume, şi vagile amintiri ale unei puştoaice de 4 ani. Va deveni şi el un alt străin.

Nu ne-am luat, dar ne-am făcut bagajele împreună, le-am sărutat frunţile părinţilor şi am părăsit continentul pentru insula lui Shake­speare. Deşi sună ca un plan de emigrare tipic românesc, istoria noastră s-a scris în urma deciziei mele de a urma cursurile unui masterat într-un oraş studenţesc din nordul Angliei, cu dealuri şi fabrici, cu mult verde şi cătune victoriene împrejur.

Cei mai buni prieteni

Am zis „decizia mea“, fiindcă el m-a urmat. Părea să vrea, părea să împărtăşească aceleaşi visuri şi ambiţii, părea să fie în fiecare dimineaţă pe partea dreaptă a patului şi părea că golul din clavicula lui, deplasată într-un accident din trecut, ar fi rămas mereu al meu.

S-au consumat încă doi ani, de data asta, pe meleaguri străine, timp în care am devenit prieteni buni.
Poate cei mai buni. Eram noi doi şi restul lumii. Am petrecut zile adunate în autocare şi am coborât în gări din oraşe de filme, din sate magice, de la ţărmuri de mări şi oceane. Ne-am iubit şi ne-am învăţat unul pe altul, am crescut împreună aşa cum ne-am priceput mai bine, am plâns îmbrăţişaţi şi am râs ţinându-ne de mână în nopţile ploioase, când făceam versuri pe drumul spre campusul studenţesc.

L-am alungat când a minţit şi tot eu l-am primit înapoi sperând, de fiecare dată, că el a venit ca să rămână.

Încet, dar sigur, a reuşit să îmi smulgă din încredere, uneori chiar brutal, lăsându-mă să îmi grefez singură sufletul fisurat. Totuşi, ne-am făcut din nou valizele cu toate nimicurile adunate într-un an, de la cărţi şi biciclete la oale şi amintiri, şi am plecat în sud.

Invadaţi de teamă, de incertitudini, de neînţelegeri şi visuri infantile, ne-am mutat în capitala care avea să devină oraşul paradoxurilor pentru mine. O Londra de suflet, pe care am apucat să o respir, să o miros, să o cunosc, şi cu care m-am împrietenit ca şi cum ar fi fost colega de bancă, din generală, pe care am reîntâlnit-o peste ani, la coadă, în supermarket.

A fost o Londra care m-a ascultat atunci când iubitul şi prietenul meu cel mai bun a decis să tipărească o nouă poveste peste nuvela noastră, chiar înainte să-i dea delete.

Ce se întâmplă după „happy-end“?

Am făcut atât de multe împreună, încât astăzi orice banalitate se rupe din context şi mă aruncă într-un vortex al amintirilor cu el. M-am trezit timp de şase luni, în fiecare dimineaţă, gâtuită de anxietatea unui viitor fără el, în dreapta mea. Mi se părea imposibil să găsesc un scenariu, măcar acceptabil, care să nu-l aibă pe el ca protagonist. De fapt, nu imposibil, ci de-a dreptul înfiorător.

Nu reuşeam să mă împac cu gândul că el nu va mai fi acolo, că nu-i voi mai da lui mesaje cu femeile care se machiază în metrou, cu citate din cărţile de duzină pe care le parcurgeam timp de 22 de staţii, că nu vom mai face sudoku împreună şi nici nu va mai fi sus, în Postăvaru, să ne aruncăm cu placa de snowboard în abisul alb. Ştiam că partenerul meu de viaţă o să dispară, că filmul cu „happy-end“ are totuşi un „end“  –  ce se întâmplă cu poveştile de dragoste după sfârşitul peliculei?

Înflorise trandafirul din grădina din spatele casei. Era deja mai, avioanele străbăteau în continuare cerul suspect de senin de deasupra cartierului nostru din estul Londrei. Slăbisem vreo cinci kilograme în ultimele luni pentru că pur şi simplu nu puteam înghiţi, aşa că renunţasem în mare parte la mâncare. Trăiam în continuare în aceeaşi casă, dar fiecare îşi ducea povara lui, sub semnul unei iminente rupturi definitive. I-am cumpărat un bilet de avion dus, spre Bucureşti. Şi a plecat pe 26 mai fără să fi înţeles vreodată valoarea cuvintelor „te iubesc“ şi cu ce vin ele la pachet.

Când el devine doar o cunoştinţă

Ne-am văzut răzleţ în ţară, după ce m-am întors şi eu, la mai bine de o lună de la plecarea lui. Ca în orice poveste de dragoste – vorba lui Pleşu, „îndrăgostiţii dintotdeauna şi de pretutindeni nu pot evita să-şi sistematizeze euforia spunând că «iubirea noastră e unic㻓 –, drama a continuat în câteva alte episoade. Până când toată povestea asta presărată cu tot felul de momente tragicomice ne-a epuizat pe amândoi. Mi-am luat rămas-bun de la oraşul meu-idilă, Braşovul, mi-am încărcat maşina cu clasicele dureri de la un partaj şi am savurat un ultim DN1 din istoria celor patru ani şi jumătate de „împreună“. 

Trăiam în continuare în aceeaşi casă, dar fiecare îşi ducea povara lui, sub semnul unei iminente rupturi definitive. I-am cumpărat un bilet de avion dus, spre Bucureşti. Şi a plecat pe 26 mai fără să fi înţeles vreodată valoarea cuvintelor «te iubesc» şi cu ce vin ele la pachet.

S-au mai coagulat din sângerări, iar puseurile de tensiune s-au mai rărit, însă povestea noastră a izolat o inimă şi a ciuntit nemilos încrederea. Efectele se simt ireversibile acum, când, de fapt, nu mai simt nimic. Când el a devenit o cunoştinţă căreia îi trimit mesaje de sărbători, la zile de nume şi de naştere. Nu-i mai simt recele plăcuţelor de la gât pe pielea mea, nu-l mai privesc în ochii aproape verzi, nu-l mai ţin de braţ în sala de cinema şi câte şi mai câte nu mai fac. E un drum al singurătăţii acum, pe care învăţ din nou să merg, ce-i drept, înclinată uşor spre dreapta.

Am depăşit acel prim nivel al autodistrugerii ce urmează unei despărţiri abuzive. Am trecut şi prin vagul optimism al vârstei, iar acum stau suspendată undeva în debandada scepticismlului şi nepăsarea temporară, valsând pe versurile neuroticei Sylvia Plath din „Cântecul de amor al unei fete nebune“. 

„I shut my eyes and all the world drops dead;

I lift my lids and all is born again

(I think I made you up inside my head.)….“

Iulia Roşu e o fată căreia îi plac lucrurile simple, dar prin străduinţă şi perseverenţă reuşeşte să ajungă mai mereu în situaţii complicate. Acum cinci ani a intrat în presă, acolo unde îşi petrece mai toată vremea. A mai copilărit vreo doi ani prin campusuri studenţeşti din Anglia şi visează la un „On the Road“ în variantă feminină. E loială, ambiţioasă şi foarte sceptică. Zâmbeşte mai mult în sezonul de vară.