DRAGOSTE MODERNĂ: Povestea fericită de după epilog

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană.

M-am surprins scriind: „Am ştiut întotdeauna că poveştile mele n-au cum să aibă happy-end. Ştiam că sunt sortită celor triste care încep în nopţi cu furtună şi se sfârşesc pe malul lacului Cişmigiu. Mi-era cumva clar că nu pot să fiu fata aia pentru care cineva să se lase se fumat sau măcar să se apuce“.

Mi-am dat seama: Nu am fost întotdeauna atât de cinică. Nu am crezut dintotdeauna că oamenii nu se schimbă niciodată, că ceea ce nu trăieşti la timp nu mai trăieşti niciodată, că dragostea cea mai importantă e ultima, şi nu prima. Acum câţiva ani eram aşa cum ştiu acum că nu voi mai fi niciodată. Uneori mi-e ciudă pentru asta, alteori sunt recunoscătoare cumva că am învăţat câteva lecţii din cele multe de pe listă. Chiar şi cu preţul unei alte „eu“.

După ceea ce eu am numit „nebunia primei schimbări de prefix“, lumea mea s-a schimbat şi ăsta a fost momentul când l-am cunoscut pe el, băiatul cu ochi negri plini de mister (a se citi minciuni). Acum mai bine de şase ani. Era iarnă, şi eu iarna am probleme cu concentrarea şi mai ales cu exprimarea corectă a sentimentelor. Aşa că am vrut să mă joc. Şi jocul s-a transformat în realitate, şi realitatea în magie.

Într-o lume ipotetică şi imposibilă, aş vrea...

Aveam starea asta, de inocenţă pierdută, când am observat peste birouri un tricou cu dungi şi o şapcă verzuie. Pe vremea aia aveam mai mult curaj, aşa că l-am invitat la un concert Phoenix. Nici că se putea mai bine, erau preferaţii lui, iar eu nu am auzit nicio vorbă din ce au cântat, era mai interesant dialogul absent şi vestea abia aflată că are deja o prietenă. Cum nici în karmă nu credeam prea tare, am zis că nu îmi pasă, vedem ce se întâmplă. Şi aşa a trecut o iarnă.

Că m-a ales pe mine nu am apucat să simt vreodată cu adevărat, deşi devenisem iubita lui. Dar ca în orice poveste de dragoste modernă, indisponibilitatea emoţională e la ordinea zilei. Eu îi trăgeam cu Blaga şi cu jocuri de-a vânatul comorilor prin pod, iar el aştepta orice moment de a fi singur... sau nu.

Mă trezeam scriindu-i scrisori fictive în care îi destăinuiam tot zbuciumul sufletului meu care nu primea la fel de multă iubire pe cât ar fi vrut să dea. Stăteam ore în şir pe marginea lacului, făcând scenarii despre cum ar fi dacă ar fi. Şi aşa a trecut o vară.

De ce m-ai lăsat fără tine?

Ne-am despărţit din dorinţa lui de a fi liber şi nestingherit de o fiinţă care îi cerea atenţie şi cam mult timp. Îmi amintesc şi acum scările umede pe care am stat vreo 20 de minute nemişcată, fără să respir, încercând să ascult de sfatul prietenei mele care mă programase să zâmbesc tâmp.

Chipurile, el nu trebuia să ştie că sufăr dacă se desparte de mine, trebuia să fac pe puternica şi pe robotul şi sub nicio formă nu aveam voie să protestez. Când am plecat spre casă aveam mâinile sloi, deşi era început de iulie. Am mers pe jos multe staţii de autobuz, printre câini vagabonzi şi oameni de care mi-ar fi fost altfel teamă. Dar atunci, în momentele acelea, ce era în exterior nu mai reprezenta niciun pericol real deoarece în interior se ducea adevărata luptă.

Am revăzut firul celor opt luni de relaţie, încercând să reconstitui evenimentele ca în filmele cu mulţi poliţişti. Am căutat semne şi suspecţi, vinovaţi şi nevinovaţi. Am găsit numai amprentele lui, care nu făcuseră decât să zgârie suprafaţa unui suflet.

M-am răzvrătit împotriva legilor geneticii şi am încercat cumva să îmi explic de ce evoluţia nu a inclus şi rezistenţa la suferinţă, aşa cum a făcut-o cu bacteriile. De ce trebuie să ni se întâmple tuturor aceleaşi lucruri şi nu putem învăţa din ele unii de la alţii?!

E mereu o întâlnire simplă, uitată a doua zi. O mână abia întinsă şi un număr de telefon. Vocea nouă, uşor răguşită, încercând să găsească cel mai potrivit cuvânt. Câteva plimbări în parc cu obrajii şi buzele amorţite. Cuvinte nu mai au cum să iasă din ele, ies un abur călduţ şi câte un zâmbet rătăcit şi speriat de vântul iernii ce vine atât de greu.

Primul sărut într-un decor pe care n-o să-l uiţi prea curând. Fiecare sunet şi miros o să-ţi înmoaie genunchii şi-o să-ţi înfigă mâinile în fălci într-un atât de aşteptat „ahhh, ce drăguţ!“. Prima noapte. Prima dimineaţă şi apoi... un plan mereu ştiut pentru sâmbătă şi duminică. Miros de cearşaf în care am dormit zile leneşe. Mâna sigură pe toate trecerile de pietoni. Aceleaşi glumiţe niciodată rămase fără haz. Intimitate. Visele mele. Visele tale. Visele noastre. Paşte, Crăciun, Anul Nou, zile de naştere, fiecare de mai multe ori în acelaşi loc. Zâmbetul care rămâne întipărit pe retină şi lacrimile pentru care nu ajungi vreodată să-ţi ierţi greşelile. Nervi calmaţi într-o îmbrăţişare de fiecare dată mai strânsă. Mirosul pielii care face mereu cute pentru că ştii cum să o atingi. Tăcere. O mare de tăcere oarbă şi rece. Urmată de cuvinte. Un ocean de cuvinte clare şi grăbite. Între ele, gust de buze şi cuburi de gheaţă.

Mai rămâne sărutul pe obraz mai sincer şi mai dureros decât orice pumn în gură.

Cel mai greu 18

Toamna următoare m-a găsit muncind ca să acopăr lipsa lui. Fiecare zi începea şi se termina la fel. Nu voiam decât să treacă durerea aia care ştii că nu are cum să treacă decât cu timpul. Şi recunosc, cumva m-am complăcut în starea asta ca o prinţesă a tragismului modern care se târăşte patetic prin noroiul propriei lipse de imaginaţie.

Poate că m-aş fi obişnuit cu ideea lipsei lui din viaţa mea. Sunt convinsă că m-aş fi descurcat şi cred că deja începusem să o fac, când a apărut din nou în viaţa mea. Trecuseră câteva luni bune fără nicio urmă de el, dar a reapărut într-un taxi, într-o noapte, aşteptând la scara blocului să cobor şi să plecăm împreună undeva departe.

Nu am coborât nici atunci, nici după patru zile în care el a aşteptat cuminte în taxi, iar eu m-am ascuns după perdeaua roşie, să nu ştie că îmi pasă. Am coborât după încă două zile, dar doar pentru a striga la el cât am putut de tare.

Şi aşa a început al doilea capitol, după o zi grea de 18, un capitol în care am fost nebună. Am minţit, am înşelat, am fugit în lume, am vrut să trăiesc totul aşa cum credeam că trebuia să o fi făcut de la început. Am trăit totul intens, dar nesincer şi prea brutal pentru un suflet nedospit.

Când dragostea nu mai doare

Şi a venit. Momentul mult-aşteptat, mult-dorit şi mult-căutat de toate cele care sunt rănite vreodată din dragoste. E acel moment de care întrebi lumea printre lacrimi: Când? Dar când? Acum? Mâine? În două luni? E momentul când stă în faţa ta, dar tu nu mai eşti tu, ci eşti fata asta nouă care îi spune că are pe altcineva, că s-a săturat de fiţe şi porcării şi că îi doreşte o viaţă frumoasă alături de sacoşa de lucruri adunate de prin casă.

E momentul când nu mai doare dacă pe el îl doare, când nu mai contează dacă pentru el contează. Când dragostea nu mai doare. Au rămas doar cicatricea şi gustul încă neidentificat al unei victorii pe care ai căutat-o, dar pe care nu ştiai că o vrei. Îl vezi plecând, pentru prima dată cu lacrimi în ochi, cu regrete, şi ştii că abia acum, când a ajuns şi el să simtă ce trebuie, s-a terminat cu adevărat.

Victor...ia cea mai mare nu e totuşi că l-ai făcut să sufere, ci că în sfârşit nu mai suferi tu.

Post-epilog

Era vară. Lumea se vedea mai liniştită din cortul colorat de la malul mării. Ne-am ţinut de mână şi am mâncat mere. Am învăţat să ne reînvăţăm unul pe celălalt, dincolo de epilog, dincolo de suferinţă, dincolo de dorinţe egoiste şi minciuni.
Am fost în sfârşit amândoi la fel, în acelaşi loc, în acelaşi mod. Am început să simţim ce simte celălalt, acum că fiecare trecuse măcar o dată prin nepăsarea celuilalt. Am început să visăm aceleaşi vise noaptea uneori, şi oamenii ne-au spus că semănăm. Mi-am promis să nu uit niciodată data de 1 septembrie, când ne-am mutat împreună pentru prima oară, dar apoi au venit alte şi alte date, şi acum lista e lungă şi minunată.

Anul ăsta, pe 7 noiembrie, se fac şapte ani de când a început. Cu mici pauze în care am crescut şi ne-am întors de fiecare dată mai bărbaţi, am reuşit să trecem râul învolburat şi să ne sărutăm pe malul celălalt.

Cam asta se întâmplă atunci când povestea continuă şi după epilog, când, după multe plecări şi întoarceri, ceva rămâne neatins. Descoperi într-o zi că oamenii de fapt se schimbă şi sunt fericiţi că o fac. Descoperi că, în ciuda previziunilor, lucrurile nu se pot plănui aşa cum vrem noi. Şi că peste ani o să le poţi spune copiilor povestea asta încâlcită şi tristă, care are happy-end. Nunta noastră e peste două luni şi jumătate.

Am minţit, am înşelat, am fugit în lume, am vrut să trăiesc totul aşa cum credeam că trebuia să o fi făcut de la început.

Manuela Stancu împlineşte 27 de ani în acest weekend. S-a născut dintr-o poveste de dragoste cu cântec de Julio Iglesias. E un om simplu cu inimă seismograf, care simte orice mişcare, oricât de imperceptibilă ar părea. A vrut să fie jurnalist, dar a ajuns traducător. Are trei câini, trei pisici şi multe planuri de viitor într-o lume mai bună, cu eoliene, iubire şi poveşti cu final fericit.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.