DRAGOSTE MODERNĂ Nu-mi plac mustăcioşii, dar iubesc unul

Înainte de a mă întâlni cu dragostea voiam să mă călugăresc. Trăiam poveştile de iubire ale prietenelor, le respectam visele, dar nu le înţelegeam entuziasmul. Şi iubeam libertatea mea, care presupunea întâi să nu depind de nimeni, să nu trebuiască să planific un weekend, un concediu sau un spectacol cu nimeni. Mă consultam doar cu timpul meu.

Nu am crezut şi nu cred în dragoste la prima vedere. Şi nici nu e cazul în povestea de mai jos. Nu aveam lipici la băieţi, nu mă interesau ca iubiţi, îmi păreau prieteni de încredere. Nu m-a făcut vreunul să sufăr în mod explicit ca să-mi doresc să mă călugăresc, cum se mai întâmplă uneori. Nici nu aveam vreo altă relaţie cu Divinitatea, mai mult decât o are un creştin obişnuit. Dar aşa mă proiectam eu în viitor, în timp ce-mi făceam facultatea şi lucram în presă. Aşa cum unele fete se văd prinţese, altele mirese, altele cu copii, eu mă vedeam în liniştea unei mănăstiri.

Înalt şi cam „mut“

Aveam cam 23 de ani, eram deja la al doilea serviciu şi lucrurile intrau în era digitală. Mai exact, atunci apăreau computerele în redacţii şi implicit în viaţa noastră. Şi deşi nici acum nu am o relaţie foarte apropiată cu computerele (le folosesc, dar nu le înţeleg), pot spune că viitorul meu a fost legat de unul. Ca să-mi scriu textele şi să-mi fac documentarea aveam nevoie să învăţ să umblu la calculator. La departamentul tehnic erau mai multe calculatoare, aduse cu ceva mai mult timp în urmă. Aşa că m-am gândit să întreb acolo dacă vreunul din colegi mă poate ajuta.

S-a oferit să-mi fie „ghid“ un el, un băiat tânăr şi brunet, mustăcios (ca tata, dar nu mi-au plăcut niciodată mustăcioşii), înalt, îmbrăcat cam dezlânat şi cam „mut“. În fine, deşi nu aveam nicio atracţie să vorbesc cu el şi mă îndoiam şi de capacităţile lui de comunicare, am acceptat să-mi arate.

Am povestit puţin, iar la plecare m-a sărutat. M-a luat prin surprindere şi nu am ripostat. În plus, mi-a cam plăcut, deşi nu mă gândisem că între mine şi el ar putea fi ceva. 

Relaţia mea cu tehnologia a fost şi a rămas greoaie. Astfel că, deşi nu am făcut intenţionat, a trebuit să vin de mai multe ori să-mi arate cum să-l folosesc şi în aceste dăţi am început să schimbăm şi câteva cuvinte personale. De câteva ori am ieşit împreună să ne luăm de mâncare în pauza de prânz, fără a schimba însă prea multe cuvinte. Era doar un coleg cu care povesteam despre job. M-a invitat într-o zi la munte, să respirăm aer curat. Ne-am despărţit seara, la întoarcerea în Bucureşti, prieteni. Nu părea că mă place ca să mă panichez şi nici nu-mi doream asta.

Şi la primul job îmi făcusem prieteni colegi, adică ieşeam împreună, în gaşcă, în diverse locuri. Despre ei ştiam că au câte o relaţie, despre acest coleg nu aveam habar dacă are sau nu vreo iubită.

Primul sărut, la spital

La scurt timp am avut o afecţiune care a necesitat internarea. Aveam nevoie de adeverinţă de la serviciu. A venit în ajutor, din nou, el. Am avut emoţii să-l văd. Am povestit puţin, iar la plecare m-a sărutat. M-a luat prin surprindere şi nu am ripostat. În plus, mi-a cam plăcut, deşi nu mă gândisem că între mine şi el ar putea fi ceva. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut ca relaţia mea să înceapă la spital. Sau că primul sărut între mine şi iubitul meu va fi la un spital.

De-atunci am început să ne vedem mai des. Dar era foarte greu să comunicăm. Dragostea noastră nu putea fi modernă deloc, aveam în cale piedici ale tehnologiei – nu existau decât telefoane fixe –, piedici ale confortului – fiecare din noi locuia cu părinţii şi fraţii –, sau ale distanţei – locuiam în cartiere opuse ale Bucureştiului, iar serviciul era şi el într-un alt capăt de Capitală.

Deja îndrăgostită

La Festivalul Toamnei de la Sinaia, unde am reuşit să facem rost de bani să mergem, eram deja îndrăgostită de el. De-atunci totul s-a schimbat, iar eu trebuia să recunosc asta. Cum să le spun părinţilor că sunt îndrăgostită când le spusesem că vreau să mă călugăresc? Cum să le spun prietenelor că am un iubit când eu le spuneam lor că-şi pierd timpul cu unul? Cum să-l prezint prietenilor mei vorbăreţi când el nu vorbea aproape deloc cu cei pe care nu-i cunoştea?

L-am introdus întâi prietenelor. Nici ele nu l-au plăcut din prima, cum nu l-am plăcut nici eu. Eu eram pe turbo în tot ce făceam, el era pe slow. Eu îmi făceam griji, el găsea soluţii. Eu nu mai voiam să fiu cu nimeni decât cu el, el voia să mă prezinte alor lui.

A fost o relaţie desfăşurată mai mult prin parcuri, săli de teatru sau cofetării. Învăţasem Bucureştiul de la lumina felinarelor, ştiam ce parcuri sunt luminate şi ce parcuri nu. Tot atunci am văzut o mulţime de muzee, pentru că, în naivitatea mea, credeam că dacă plec de-acasă să văd un muzeu nu bănuie nimeni că am vreo întâlnire. Voiam să ascund atât de tare relaţia încât atunci când mă suna pe fix acasă eram nervoasă şi nu bucuroasă, pentru că nu puteam vorbi şi trebuia să mint că m-a sunat un coleg în legătură cu ceva de serviciu.

Cum să le spun părinţilor că sunt îndrăgostită când le spusesem că vreau să mă călugăresc? Cum să le spun prietenelor că am un iubit când eu le spuneam lor că-şi pierd timpul cu unul?

O cerere spontană

Oricât de mult îl iubeam, îmi dădeam seama că relaţia asta nu duce nicăieri. După circa un an de prietenie mă săturasem să ne vedem pe fugă. Nu aveam bani să plecăm pe nicăieri, nu aveam bani să stăm cu chirie, nu ne puteam vedea în niciuna din casele părinţilor pentru că locuiau încă doi-trei fraţi acolo.

În ziua în care mă străduiam să-i explic că îl iubesc, dar aş vrea să ne despărţim, el mi-a propus să ne căsătorim. Aşa, fără inel, fără vreun moment romantic, fără ceva stabilit. Spontan. Tot spontan am acceptat şi eu, deşi habar nu aveam ce urmează. Dar aşa cum se zice mereu că lucrurile se rezolvă de la sine, aşa a fost şi la noi.

Părinţii şi-au unit forţele şi ne-au luat o garsonieră. Am acceptat până şi mutarea în cartierul lui, Titan, care mi s-a părut la capătul pământului faţă de al meu (13 Septembrie). A fost prima oară când am avut sentimentul de-acasă. Nu mai umblam pe străzi, stăteam acasă. Nu mai vizitam muzee, nu mai călătoream, nu mă mai vedeam cu prietenele. Iubeam sentimentul de-acasă şi prezenţa iubitului în ea. El înlocuia lipsa frigiderului, a patului (dormeam pe saltea), a aspiratorului sau a maşinii de spălat. Nu aveam nimic din toate astea, dar îl aveam pe el.

Cel mai important atribut într-o relaţie de dragoste, fie ea modernă sau de modă veche, este toleranţa.

Complet diferiţi

Cine ne vedea din afară îşi dădea seama că suntem complet diferiţi. El calm, eu agitată. El mut, eu vorbăreaţă. Eu trăind clipa, el gândindu-se şi planificând viitorul. Eu ordonată, el dezordonat. Eu iubind muntele, el marea. Eram geloasă, posesivă şi naivă cum numai o fată de 20 şi ceva de ani poate fi.

Cu mintea de acum îmi dau seama că dragostea e oarbă, că tinereţea e naivă, că fetele sunt uşor influenţabile la 20-25 de ani, că locuitul împreună în concubinaj e testul suprem într-un cuplu. Că niciodată copilul nu este soluţia pentru păstrarea unei relaţii şi că, dincolo de sex, prietenia şi atracţia sunt cele care contează dacă rămân în acel cuplu.

Nu mai fac nimic acum din cele povestite mai sus. Nici crize de gelozie, nici nu mai scriu bileţele de dragoste. Povestesc câteodată de soţul meu pe blog şi cred că dovada supremă de iubire este dacă mă citeşte. Mă simt mai liberă, mai sigură şi mai împlinită acum, la peste 35 de ani, decât eram la 25.

15 ani de căsnicie

La fiecare doi ani îmi trece prin cap cuvântul „divorţ“ pentru că multe nimicuri de, erodează relaţia, dar renunţ la idee când îmi dau seama că mă bucur că mă întorc acasă de câte ori plec în vreo delegaţie, când îl văd ce frumos se poartă cu copilul sau cât de multe face pentru casă.

În octombrie fac 15 ani de căsnicie cu acel El care mi-a fost cândva coleg şi nici acum nu ştiu ce ne rezervă viaţa în viitor. Nici acum nu-mi place mustaţa lui, dar probabil aşa stau lucrurile în viaţă: polurile opuse se atrag.

Încă vrea să fim tot timpul împreună, deşi nu mi-a scris nici până acum vreun bileţel de dragoste şi nici nu mi-a oferit vreun alt inel în afară de verighetă. A învăţat ce flori îmi plac, dar nu ţine minte ziua nunţii cu exactitate.

Cu toate astea, acum cred că cel mai important atribut într-o relaţie de dragoste, fie ea modernă sau de modă veche, este toleranţa, pentru că iubirea, chiar dacă există, nu mai poate fi suficientă după atâţia ani împreună.

Oana Grecea este un jurnalist cu 19 ani de experienţă, care scrie despre afaceri în revista „Biz“ şi despre viaţa de familie şi pasiunea ei pentru gastronomie pe blogul personal – www.gandurisibucatareala.ro. Despre cărţile care o impresionează scrie pe BookMag. Este tot timpul pe fugă şi îi aleargă şi pe cei din jurul ei. Speră să prindă pensia pentru o grămadă de proiecte de care nu are timp acum, dar şi pentru a fi un sprijin pentru fiica sa Maria (care acum are 9 ani).

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.