DRAGOSTE MODERNĂ Pe copilul nostru o să-l cheme Jimi Hendrix-Munteanu!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Umorul e atât de rar în iubire încât mă întreb dacă nu cumva povestea nenăscutului Jimi Hendrix-Munteanu pare mai degrabă o anecdotă. Nu vreau să spun că orice iubire demnă de luat în seamă şi în scris are magnitudinea unui cutremur, dar nici nu m-aş gândi vreodată că poveştile de dragoste ar putea fi atât de uşor de manevrat: fără nelinişti crescânde, fără îndoieli pătimaşe, ba chiar fără cuvinte doldora de dulcegării.

Şi să rămână, însă, iubiri autentice. Să o iau, totuşi, de la început.

La început a fost... Cicero!

Am fost o liceană perfect cuminte: cu aplecare spre învăţătură mult peste firescul trăitului, cu lecturi haotice şi, de cele mai multe ori, ostentative, cu demonul ambiţiei de a nu rata vreo olimpiadă naţională sau vreun concurs mititel de orice. I-am iubit pe toţi tuberculoşii lumii, mai ales pe Cehov şi pe Kafka şi mi-am petrecut multe sâmbete târâtă în labirintul sintaxei latine. Am tradus Cicero cu bucuria clandestină a adolescenţilor care îşi ard podul palmei ascunzând prima ţigară, dar şi cu o formă de mândrie feminină a devenirii mele bizare. Iar inadecvările mele curioase nu se opreau aici: îmi purtam părul lung în împletituri kareniene în vârful capului, într-o combinaţie de Iulia Timoşenko lirică şi o milady chiuită a unui liceu de provincie.

Nici hainele nu mă preocupau cum se cuvine ori poate că mă preocupau prea mult: în războiul minte contra trup, mi se părea că ar trebui să arăt mai degrabă ca o purtatoare de minte decât de corp, aşa că alegerile mele vestimentare erau menite să acopere toate semnele înfemeierii. „Vara nu vine niciodată pentru corpul tău“, îmi spunea câteodată mama. Şi avea dreptate, deasupra rochiilor mele lungi şi foşnitoare, albastre ori în culori pământii, de parcă tot Woodstock-ul s-ar fi mutat în urbea bucovineană, aveam şalurile multor „-isme“: eram feministă mai degrabă declamativ atunci, ecologistă, manieristă pacifistă, cultural-relativistă.

Aşa m-a cunoscut Victor şi, deşi e foarte greu spre imposibil de crezut că suma asta de „-isme“ a contat mai mult la bursa seducţiei adolescentine decât canonicii jeanşi franjuraţi, post-punk şi machiaj dark, s-a îndrăgostit de tot de mine.

Eram în clasa a X-a şi adunasem cu râvnă nişte premii literare mici, dar care mi-au adus un soi de celebritate în liceu. Regizasem o piesă, în care îmi distribuisem demiurgic colegii şi căpătasem o specie bizară de teribilism intelectual. Păşeam, deci, ţanţoş pe coridoare şi îmi purtam noile isprăvi lirice ca pe un balon albastru menit să semnaleze: „Aici se face literatura!“.

„E atât de caraghios încât o să fugă cu circul!“

Victor era în clasa a XII-a, matematică-informatică, dar nu-l interesa şcoala în mod deosebit. Nici concursurile, nici şahul, iar faţă de Cicero, Catul sau Titus Livius manifesta acelaşi dispreţ pe care îl arăta faţă de trupa Spice Girls. Avea reputaţia de rocker şi cânta la chitară pe unde apuca, preferabil unde se nimerea şi o liotă de fete. Faţă de filosof, osoasă, cu pomenţi înalţi şi bărbie puternică, ochi verzi pseudo-albaştri, păr cvasi-lung ondulat.

Nu-mi amintesc dacă mie mi-a plăcut, dar ştiu precis că fetele erau fascinate într-un mod inexplicabil de adolescentin de el. Un singur lucru mă intriga la el: zâmbetul lui maliţios. De fapt, era un rânjet enigmatic şi amuzat, de parcă toţi oamenii din jur ar fi fost nişte stupizi, iar el ar fi putut să-i desfiinţeze prin câteva comentarii sarcastice şi deştepte, mormăite în barbă. Genul de băiat căruia eu, într-un exerciţiu profetic, îi proiectam o viaţă cam aşa: „Ăsta e atât de caraghios şi de inadecvat încât sigur o să fugă cu circul“. Sau de rocker bătrân, înţepenit în nostalgii şi cover-uri după Led Zeppelin, care cântă în taverne soioase, bea votcă şi bere amestecate şi povesteşte cum ar fi putut fi el mai bun decât Hendrix dacă Dumnezeul rockerilor nu ar fi hotărât ca el să se nască în România. Îmi era, deci, antipatic.

Dar în ziua aia stătea singur, proptit de caloriferul de pe coridorul din faţa clasei mele, cu aerul unui motociclist obosit existenţial care se sprijină de caroseria unui motor cu mulţi cai. Mi-amintesc că purtam imaginarul balon albastru al victoriilor mele literare, părul în cosiţe şi sacoul de uniformă – şi el tot albastru, cu numele liceului cusut pe buzunarul stâng. Aveam o poşetă maronie gigantică, suficient de uzată încât să pară că a cărat biblioteci întregi şi suficient de grea încât să-mi încline umărul drept, ca al unei păpuşi de cârpă.

„Şi aici, pe pământ, e bine!“

L-am văzut şi mi-am concentrat toată ura şi mila într-o privire scurtă, hotărâtă să intru în clasă. Doar că Victor a ţăşnit de pe caloriferul-motocicletă şi mi-a prins încheietura mâinii. Admit, lumina albă de pe coridor îl avantaja cumva. I-am şuierat să îmi dea drumul fixându-l cum m-a învăţat tata să îi privesc pe potenţialii agresori. Mi-a aruncat un: „Să ştii că şi aici, pe pământ, e bine!“. Cu toate replicile mele decupate din lecturi, gata să le folosesc dacă sunt încolţită, n-am reuşit decât să îngân un: „Păi pe pământ sunt şi eu, ce crezi?! Şi dă-mi drumul acum“. Victor n-a prea înţeles ori poate nu a auzit, şi a continuat: „Tu eşti foarte arogantă şi nesuferită, dar n-am crezut că, dacă te prind de mână, o să ajungi galbenă ca un chinez. Te sperii de mine?“. Ştiam că aş fi putut să ţip oricând, era un du-te vino pe coridor şi, cu toate astea, mă simţeam ca în mijlocul unei tornade, harababura din jur încremenise şi singura formă de viaţă era mâna mea înţepenită-n mâna lui.

Mi-ar fi plăcut să-l ofensez, dar lui i-am părut pesemne amuzantă şi a izbucnit în râs: un râs mare şi alb. Apoi a continuat: „Îmi vine să te sărut acum, aşa de rea eşti!“. I-am aruncat un: „Mi s-ar face greaţă, oricum“ şi mi-am eliberat mâna. Ora de latină începuse şi mi-am dat seama că foarte probabil profesoara trecuse pe lângă noi, având catalogul şi pe Cicero sub braţ şi nu ne-a zis nimic, deşi toată ora m-a scos la tablă ca să analizez ablativele şi am roşit de fiecare dată când îmi aminteam de Victor. O oră întreagă am compus în gând propriile Catilinare împotriva „băiatului care sigur va fugi cu circul“.

O ciudăţenie numită creier

Victor cânta la balurile bobocilor. Avea un repertoriu format din: Led Zeppelin, Pink Floyd, Metallica, The Doors, Phoenix şi câteva piese proprii, nişte ciudăţenii zgomotoase pentru care se mai trântea şi în genunchi pe scenele din duşumea cariată şi pârâitoare ale caselor de cultură din tot judeţul. Aşa arăta, chipurile, un turneu. Venise rândul liceului care se bătea în olimpici, echipe de baschet şi cercuri de excelenţă cu liceul nostru, iar Victor şi trupa lui proaspăt reîntregită cântau în deschidere.

Am mers şi eu la balul ăla şi nu tocmai împotriva voinţei mele. Mi-am cumpărat o rochie verde-smarald cu pliuri mici şi mi-am lăsat părul pe umeri, iar mama mi-a adus cea mai frumoasă pereche de pantofi bicromatici: roz-pal şi bej, ca nişte bomboane fondante. Mă simţeam foarte frumoasă şi o spuneam alintat de fiecare dată când mă potriveam în faţa vreunei oglinzi din casă şi asta se întâmpla sâcâitor de des. La bal, am ajuns flancată de două prietene şi aveam de gând să rămânem puţin, mai degrabă cât să spionăm dacă liceul cu nume de mare domnitor face faţă liceului nostru, plin doldora de medalii şi premii.

Au intrat pe scenă Victor şi formaţia lui şi au început să cânte toate piesele cunoscute de generaţia părinţilor noştri şi de mulţi dintr-a noastră. Între piese se aplauda mult, fetele din faţa scenei păreau într-o mică transă, una chiar a aruncat un ursuleţ de pluş pe scenă. Avea, se pare, datele unei Yoko. Emoţionată şi neliniştită am fost tot concertul, cu stomacul ghem de parcă aş fi înghiţit un arici care sălta pe ritmuri morrisoniene. A urmat, însă, capitularea. Înainte de ultima piesă, Victor a mulţumit, şi-a prezentat colegii şi a anunţat că va dedica următoarea piesă „fetei care mi-a furat inima prin frumuseţe şi creier“, adăugând prenumele meu. Sigur, nu mă cheamă Dulcineea del Toboso, deci existau şanse să nu fie totuşi vorba despre mine, dar ştiam. Cu preştiinţa unei femei îndrăgostite, aveam să aflu că până şi ciudăţenia numită creier capitulase. Mă cam îndrăgostisem de Victor.

Sărutări lângă vestitul calorifer al liceului

Dacă trebuia să explic unei mogâldeţe extraterestre ce simţeam eu pentru Victor, i-aş fi spus că era singurul bărbat căruia îi puteam ierta orice. De atunci am înţeles că marile iubiri seamănă cu marile iertări, dar abia acum, trăindu-mi singura iubire definitivă, ştiu că pot ierta mai mult decât pe vremea adolescenţei când, după ce Victor a făcut terci un gândac sub bocancul lui, deşi gândacul nu-i făcuse nimic, m-am trezit certându-l în plină stradă şi acuzându-l că e un măgar desăvârşit.

Au urmat luni întregi de plimbări lungi şi de scrisori şi mail-uri şi mai lungi. Ne vedeam zilnic, la caloriferul care a văzut mai multe săruturi decât aeroporturile, gările şi toate primăriile la un loc. Devenise caloriferul tuturor îndrăgostiţilor din liceu, loc de pelerinaj în pauzele mari.

Am trăit o iubire demodată, albă, cu tandreţe duioasă, dar de care ar râde-n hohote orice adolescent respectabil de acum, deşi nu ne desparte decât o decadă.

Il trădasem pe Cicero, traduceam doar la şcoală, aveam tot doar note de zece, dar îmi pierise pofta de citit şi atât. A urmat Bac-ul lui Victor, care, printr-un efort de voinţă pe care l-a catalogat drept „un efort oribil“, a trecut ca prin vis şi cu medii mari. La română, l-am meditat eu în schimbul unor cupe uriaşe de îngheţată din care îmi pescuia cu sârg alunele şi în schimbul promisiunii că nu îmi va mai dedica niciodată vreo piesă în public.

„Să nu lăsăm al doilea zid al Berlinului emoţional să ne despartă“

Au venit vara şi admiterea. Era firesc să aleagă Berlinul, fusese acceptat dinainte de scena mâinii captive, iar notele de la Bac la matematică şi fizică îl cocoţau pe lista admişilor, direct printre bursieri. Au urmat primele discuţii de oameni mari şi, evident, primele noastre certuri serioase. I se năzărise să rămână în ţară, să termine Politehnica şi să cânte din când în când prin vreun orăşel cu multe farmacii, cofetării cu oglinzi pe pereţi şi prăjituri cu nume de femei. Şi, evident, să nu lăsăm al doilea zid al Berlinului emoţional să ne despartă. Mi se părea o prostie uriaşă şi i-o repetam de nenumărate ori şi lui, şi părinţilor lui din ce în ce mai terifiaţi de apropierea datei de plecare.

Într-un final, l-am convins să plece şi am adăugat un alt balon imaginar al victoriei: unul galben, de data asta. În ultima zi, mi-a spus că ar trebui să ne căsătorim. Am râs atunci şi i-am trântit: „Da, Victor, o să ne căsătorim şi o să ne botezăm copilul Jimi Hendrix. Jimi Hendrix-Munteanu, deci“. Victor nu prea a râs atunci, dar nici umorul meu nu era proverbial, ba dimpotrivă, cu greu aş fi găsit ceva amuzant în încercările mele de a fi nostimă. Nu intuiam atunci că ar fi putut vorbi serios, deşi era cel mai serios bărbat pe care îl cunoscusem până atunci.

Ne-am scris zilnic, mai ales că, în mod inexplicabil, a detestat Berlinul şi îşi recupera cu greu firescul, dar ne găseam din ce în ce mai puţin în scris. Eu, cel puţin. În ziua în care am înţeles că studenţia berlineză a lui Victor se împarte între cursuri, alergat şi masa de scris, compunând mail-uri lungi pentru mine şi alegând cu grijă cuvintele care îmi erau dragi în combinaţii mississippiene, posibile doar în limba germană – joc pe care îl iubeam amândoi –, i-am scris cel mai scurt, decupat, articulat: „Vreau să fim fericiţi. Şi prieteni“. Continuând să ne scriem, viaţa lui de student a început să se schimbe. Berlinul nu-i mai părea chiar atât de ostil şi a reînceput să cânte; acum şi piesele unor trupe germane care ar fi făcut şi Oda Bucuriei să sune apocaliptic.

Şi Hendrix era stângaci

Ultima dată ne-am văzut cu trei ani în urmă. Victor era în trecere prin Londra şi eu îmi finalizam studiile la o universitate britanică. Urma să ne vedem lângă o staţie de metrou centrală, aproape de un magazin vestit de jucării, aşa încât aşteptarea să nu fie penibilă şi primul venit să poată intra în Eldorado-ul din pluş. Nu m-am gândit că doi adulţi neînsoţiţi de copii ar arăta bizar printre urşi polari şi liane colorate. În sfârşit, era alegerea mea.

Am coborât din autobuzul londonez pe laturile căruia scria cu litere mari şi ţipătoare: Bel Ami. Maupassant intrase, pesemne, în cinematografe într-o ecranizare care punea laolaltă un actor devenit celebru în filmele tenebroase cu vampiri şi multe actriţe frumoase. Victor era acolo, sprijinit de vitrina magazinului de pluş şi având acelaşi aer încurcat, de băiat care fuge cu circul, de pe vremea caloriferului din liceu. Era, totuşi, un bărbat tânăr în palton cenuşiu, care fuma doar pentru că nu ştia ce să facă cu mâinile, ca atunci când se apucase de chitară din acelaşi motiv. I-am întins mâna şi ne-am îmbrăţişat ca doi vechi prieteni. Beaux Amis.

Am povestit la un ceai, niciunul nu avea prea mult timp. Tot atunci am înţeles că fiecare dintre noi a ales corect, chiar şi atunci când, cu şapte ani în urmă, îmi prinsese mâna pe hol aşa cum prinzi praguşul unei chitare. Şi tot atunci am fost convinsă că următoarea dată când ne vom vedea va fi când voi nota, cu aceeaşi mână pe care Hendrix o folosea la cântat, iar eu doar la scris, numele lui pe o invitaţie la nunta mea: Victor Munteanu, prieten drag.


Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitaţilor „Weekend Adevărul“. Vei găsi aici oameni care au acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană. Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică. Ar putea fi, pur şi simplu, o poveste cu care să te identifici. Sau o întâmplare pe care să o citeşti cu plăcere, pentru a descoperi că dragostea modernă e asemenea celor de ieri, din vremea în care singurul motor de căutare era indexul capitolelor unei cărţi, ori chiar mai vechi.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite