Pentru a înţelege clar de la bun început că oamenii se îndrăgostesc de mai multe ori în viaţă, iar de fiecare dată cu acelaşi sentiment al iubirii dictate de soartă, voi începe povestirea cu cel care a tras firele invizibile ale amorului scris în stele.

Pe vremea aceea aveam 23 de ani şi credeam sincer, în inocenţa mea de femme fatale bine ascunsă, că nu făcusem vreun băiat să vrea să se sinucidă pentru mine. Într-o primăvară, când soarele strălucea vesel la zenit, iar ciripitul păsărelelor era o simfonie cerească, l-am cunoscut pe Doru, zis Rusu pentru că maică-sa era jumătate rusoaică. Doru era cu cinci ani mai tânăr şi fotbalist. În afară de un abdomen perfect şi nişte ochi verzi de te zăpăceau, nu prea era o partidă bună. Dar mie îmi plăcea.  

Adorabila simplitate a lui Doru

Doru şi cu mine ne înţelegeam de minune. Eu mă simţeam ca o liceană, mergeam la majorate din nou, iar el se putea lăuda prietenilor lui că umblă cu una matură şi bună. Mai mult decât atât, orarele noastre se armonizau perfect: înainte să intru la cursuri îl lăsam pe el la şcoală, după ce terminam la facultate, îl duceam la meditaţii şi plecam la cursurile de spaniolă, iar la sfârşit îl duceam la antrenamentele de fotbal. Când ne certam, de una singură mai mult, el râdea. Ajunsesem să mă bosumflu doar ca să-i aud clinchetul ăla jucăuş ce aducea a cel mai fermecător râs pe care îl auzisem în viaţa mea. Avea o fericire pură şi uşor tâmpă, cum numai cineva cu mintea odihnită şi corpul antrenat ar fi putut.

Când i-am mărturisit într-o zi că visul meu este să scriu o carte, a fost singurul bărbat care m-a întrebat cu cea mai adâncă şi adorabilă sinceritate: „Da’...de ce?“    

Totul era mai simplu şi mai plăcut cu el. Şi pentru simplitatea asta începusem să capăt o afecţiune reală şi intensă pentru Doru. Dar nimic mai mult decât atât. Nu îi cunoscusem pe ai lui, ştiam doar, din spusele lui, că taică-su era sonat de-a binelea şi aveam o adevărată fobie la simplul gând de a-l cunoaşte într-o zi. Ziua aceea a venit însă mai rapid decât mă aşteptam şi nu o voi uita niciodată, căci m-a zăpăcit definitiv.

De ce se sinucide Doru?

Doru dispăruse de câteva zile. Nu mai răspundea la telefon, la mesaje, la şcoală nu mai mergea, la antrenament – sufletul. Mă panicasem şi mă resemnasem în acelaşi timp până când, într-o zi, am primit un e-mail cu următorul subiect: „Ar fi bine s-ă citeşti asta“. Îmi era destul de clar cine era destinatarul mesajului. „Să“-ul despărţit brutal de o inocentă cratimă m-a făcut să regret că nu-i dădusem măcar o dictare înainte să-l iau de bun şi să-mi complice viaţa. Doru mă anunţa scurt, nu fără o mulţime de greşeli gramaticale, că se sinucide. Nu putea să trăiască o viaţă fără mine (dar când oare ne despărţisem?) şi e mai bine aşa, concluziona el. Singurul impuls a fost să o iau pe cea mai bună prietenă, Mihaela, şi să pornesc val-vârtej către casa Dorului.   

Când am ajuns în faţa porţii, l-am găsit pe Tudor, frate-su, jucându-se cu căţelul. Maşina a lor lui lipsea, aşa că mi-am făcut curaj şi am coborât din maşină să văd ce se întâmplă cu Doru. Tudor habar n-avea de nicio tentativă de sinucidere. M-a anunţat amuzat că Doru este la el în cameră şi se joacă FIFA. Şi că nu vrea să mă vadă. Dezarmată în faţa încăpăţânării lui Doru, am trimis-o pe prietena mea la înaintare ca să negocieze cu el, iar eu m-am întors la maşină. După câteva minute, am paralizat de groază! Ai lui se întorceau acasă. Am băgat panicată cheia în contact, decisă să fug de la locul faptei. Situaţia era destul de complicată pentru a fi expusă unui ins precum tatăl lui. Cu toate astea, nu am putut să o abandonez pe Mihaela. Mi-am făcut curaj, m-am dat jos din maşină şi i-am întâmpinat pe ai lui, încercând să mă prezint şi să le explic situaţia cât mai calculat: Doru îmi trimisese un mesaj că nu se simte bine, iar pentru că pe mine nu dorea să mă vadă, trimisesem o prietenă să se asigure că totul este în regulă. Taică-su m-a privit neîncrezător şi, fără să-mi adreseze un singur cuvânt, a pornit-o furios către casă.

„Ieşi afară, javră!“, a răcnit el din toţi plămânii, fără să-mi fie clar nici până în ziua de astăzi dacă vorbea cu Doru, care era baricadat în cameră, sau cu căţelul care o tulise şmechereşte în sufragerie. Un lucru era sigur. Măcar în privinţa lui, Doru fusese sincer.

Tremurând din toate încheieturile, mai mult de frica balaurului decât la gândul de a fi respinsă de iubitul meu, viitor fost, m-am strecurat în casă şi am reuşit să schimb două vorbe cu el, despărţiţi de uşa dormitorului. Lucrurile erau cât se poate de clare. Doru mă dădea afară din viaţa lui, pe motiv că sunt „prea mare pentru el“. Asta în timp ce taică-su mă dădea afară din casă, cu privirea circumspectă a omului căruia îi e teamă să nu i se şterpelească argintăria. Nu cred să mă fi simţit vreodată mai umilită, speriată şi nefericită decât atunci. Vremurile alea s-au dus însă de mult, iar Doru s-a risipit definitiv. În afară de asta, nici măcar nu este o poveste despre el. Dar cum o mână o spală pe cealaltă, o dragoste o atrage pe alta.

Alergie la băieţi buni

După ruptura de Doru, m-am simţit mai deprimată decât oricând. Veselia şi exuberanţa unei dragoste lipsită de griji a făcut loc unei realităţi obscure şi plină de responsabilităţi. Prea mă îmbuibasem cu vise adolescentine siropoase când eu eram ditamai adultul intrat în pâine. Venise iarna, aşa că am decis să-mi iau o săptămână liberă şi să plec, de una singură, la schi. Nu-mi doream decât să fiu lăsată în pace şi să-mi plâng liniştită de milă. Fusese sau nu fusese dragoste, nu conta. Trebuia jelită ca orice amor pierdut. În realitate mă plângeam pe mine, deşi în viaţa mea nu existau motive serioase de nefericire, dar nici de fericire.

La pârtie am dat de Marius. În liceu era cel mai popular băiat. Înalt, atletic, cu o inteligenţă de umilea cam orice profesor şi o prezenţă dorită, pe scurt, un tip de care nu te săturai. Mai puţin eu care, ca mai toate femeile complicate, aveam alergie la băieţii buni. De cum am schimbat două saluturi, m-am grăbit să-i comunic că venisem la munte ca să fiu singură. Marius nu a depus nicio rezistenţă, iar cu o eleganţă desăvârşită mi-a urat vacanţă plăcută şi a plecat. Fericită cu triumful meu, am petrecut două zile într-o solitudine mimetică, plicticoasă pân’ la Dumnezeu, dar trufaşă până în ziua în care mi s-au furat schiurile în timp ce îmi luam un sandviş. Decretând că am nevoie de companie cel puţin ca să-mi păzească cineva echipamentul cât eram la baie sau să-mi ţină vinul fiert, l-am sunat pe Marius să ne întâlnim pe pârtie. La fel, fără a depune nicio rezistenţă, a venit.

Ani mai târziu, încă îmi mai aduc aminte, cu tresărirea şi emoţia marii iubiri, cum m-am îndrăgostit iremediabil de Marius în zilele acelea petrecute la Sinaia. Să fi fost oare iarna aceea cea mai frumoasă din viaţa mea? Dacă aş fi avut atunci cel mai mic indiciu, poate că aş fi tratat-o cu seriozitatea unui om mare şi nu aş fi lăsat-o să-mi scape printre degete aşa uşor. Fireşte, amintirea se împleteşte pe alocuri cu imaginaţia cum numai un suflet incomplet de dragoste neîmpărtăşită este în stare.

Complicitatea fermecătoare a lui Marius

După câteva zile petrecute împreună, au început să-mi vină în minte şi să cred în vorbele mamei mele: „Lasă, mamă, ce-i al tău e pus deoparte“. Era de-a dreptul fermecător. Nu doar că-i citise pe Cărtărescu şi Nabokov, pe care pe vremea aceea îi adoram, dar omul era total schimbat faţă de acel Marius din liceu. Mult mai matur, mult mai profund, mult mai plăcut. Avea grijă să nu-mi fie frig, să mă hidratez, să mănânc la timp, să-mi lase impresia că schiez mai bine decât el. Uşor, uşor, între noi se năştea o complicitate fermecătoare, jumătate amiciţie, jumătate flirt.

Mă amuza cum mă saluta de fiecare dată rostindu-mi numele prelung, uşor cântat, insistând pe ultima silabă asemenea unui amant ce stăruie cu sărutările pe corpul iubitei sale.

Ne aventuram pe pârtii neamenajate la fel cum ne aruncam treptat într-o relaţie mai mult platonică decât amoroasă, dar mai mult romantică decât amicală. În câteva zile, Marius mă transformase dintr-o persoană închisă în sine, complexată şi furioasă, într-o persoană chiar simpatică, genul acela care vede viaţa ca pe o aventură.

Într-o zi am deviat de la traseu. Norocul nu ne-a stat în cale şi ne-a prins o furtună de zăpadă de toată frumuseţea. Am reuşit să ne adăpostim într-o cabană abandonată pe la cota 1.500. După câteva ore petrecute acolo, am avut certitudinea că furtuna aceea nu era doar o manifestare telurică, ci chiar un favor personal pe care natura hotărâse să ni-l facă din senin. De dragul curioşilor, nu voi dezvălui ce s-a întâmplat acolo. Pot spune doar atât: când s-a încheiat furtuna, aveam să ieşim din cabană mai fermecaţi unul de celălalt ca oricând, dar la fel de nesărutaţi. De fapt, pe Marius nu aveam să-l sărut niciodată. Uneori, când stau întinsă pe pat, am impresia că dacă mă voi concentra suficient, voi reuşi să fac un obiect să vină singur la mine. La fel am avut impresia tot timpul şi cu Marius. Că o să vină eventual.

M-am înşelat. Deşi ne-am despărţit cu licărirea aceea în privire, eu şi Marius aveam să rupem legătura, întrebându-mă mereu unde nu s-a legat. Acum
câteva luni aveam să aflu în sfârşit.

De ce nu m-a sărutat Marius?

A fost ziua în care încetaseră toate scenariile legate de el. Când i-am auzit vocea, s-au îmbulzit instant la loc. Marius însă nu suna să mă invite în oraş, ci să mă invite la nunta lui. Am simţit o strângere de inimă, o abandonare totală şi o resemnare cruntă. Ce credeam eu că este pus deoparte pentru mine era într-adevăr. Dar pentru alta. După ce l-am felicitat, mi-am pus un pahar de apă, din vaza pentru flori, şi am sunat-o pe cea mai bună prietenă, aceeaşi care mă ajutase şi în complicatul şi curiosul caz Doru.

„Mihaela, ţi-l aminteşti pe Marius?“, am luat-o eu prin surprindere, cu o voce gâtuită de emoţie şi şoc. „Care Marius, mă?“, mi-a răspuns ea într-o doară, căscând. „Marius de la noi din liceu. Cu care am fost iarna aia la schi...Se însoară!“ Mihaela nu părea să reacţioneze în vreun fel.

„Ce nu ţi-am spus atunci este că mă îndrăgostisem rău de tot de el“, am continuat eu, aproape sufocându-mă din cauza lacrimilor pe care le stăpâneam cu greu. Mihaela a făcut o pauză lungă ce numai o veste bună nu anunţa. „Mă, fată, de ce nu mi-ai zis aşa de atunci?“

Gări mai puţine, trenuri mai rare

Şi a început să-mi povestească şi m-a făcut din om neom. După câteva zile petrecute împreună la Sinaia, Marius, ştiind că Mihaela îmi e bună prietenă, a sunat-o pentru un sfat. I-a mărturisit că mă place mult, dar ştie că tocmai am ieşit dintr-o relaţie complicată şi că vreau să fiu singură. Mihaela l-a sfătuit bine: cel mai indicat era să nu încerce nimic, pentru că, aşa cum îi spusesem eu înainte să plec la munte, nu mai voiam să fiu cu nimeni şi nicidecum nu eram pregătită pentru o nouă relaţie. Iar el a ascultat-o. Un singur cuvânt, o mică îndrăzneală, o încălcare a convenţiilor sau a sfaturilor, de atâta ar fi fost nevoie. Şi poate...

„Nu ştiu cu ce să mă îmbrac“, am îngânat eu în final cu o voce pierdută. Mă încerca un sentiment sfâşietor că în viaţa mea nu avea să se mai petreacă nimic extraordinar, că pierdusem singura şansă adevărată de a fi fericită.„Lasă, mă, nu mai fi tristă!“ încercă Mihaela să mă mai îmbuneze. „E încă devreme, n-a plecat din gară trenul tău!“

E posibil să fie prea devreme, doar că după o vreme destinul ridică din ce în ce mai puţine gări, iar trenurile sunt tot mai rare. Ne iluzionăm că iubirea adevărată este mâna destinului, ceva ce nu poţi rata ca pe autobuz, iar oportunitatea va fi mereu de partea noastră. O prostie, căci nu cunosc o ticăloasă mai parşivă decât ea: şansa nu poposeşte niciodată de două ori, nu-ţi dă răgazul să te întrebi „Ce-ar fi fost …“. Dacă nu o iei tu, cu siguranţă se va duce după următorul. Sau poate nici nu depinde de tine sau de soartă. Lucrurile astea se-ntâmplă sau nu.
 


Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitaţilor „Weekend Adevărul“. Vei găsi aici oameni care au acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană. Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică. Ar putea fi, pur şi simplu, o poveste cu care să te identifici. Sau o întâmplare pe care să o citeşti cu plăcere, pentru a descoperi că dragostea modernă e asemenea celor de ieri, din vremea în care singurul motor de căutare era indexul capitolelor unei cărţi, ori chiar mai vechi.