Dragoste şi genuri. Comedia lui „eu iubesc, dar nu pe tine”

Nu ştiu câţi mai disting astăzi între dragoste şi iubire, între darea de mână şi ţinerea de mână, între a fi împreună luaţi fiecare în parte şi a fi al Celuilalt. Bagatele, dom`le...cochetării de cafenea...Sau poate nu. Pentru mine, toate astea se despart şi se judecă izolat.

Nu ştiu câţi mai disting astăzi între dragoste şi iubire, între darea de mână şi ţinerea de mână, între a fi împreună luaţi fiecare în parte şi a fi al Celuilalt. Bagatele, dom`le, cochetării de cafenea... Sau poate nu. Pentru mine, toate astea se despart şi poartă însemnătatea lor în mod izolat. E o discuţie incomodă pentru unii dar de bună seamă că e singura care te face complice cu propriile tale iluzii despre viaţă.

Fireşte, istoria „potrivirilor” e o pildă postmodernă care se ambiţionează să explice cum se face de aduni Unu cu Unu şi îţi rămâne Nimic, dacă toată ecuaţia asta este una de cuplu. „Tu nu eşti genul meu” pare să fie o judecată de gust, un soi de simţire pe care nu o poţi susţine argumentat, uitând însă, vorba lui Pascal, că şi inima are raţiunile ei pe care raţiunea însăşi nu le cunoaşte. Să spui că dragostea şi-a pierdut din coerenţă ar putea fi prea mult. Dar să discuţi despre o potenţială iubire în termeni de „genuri” înseamnă să asumi oameni care îşi cer „propriul” văzut în persoana Celuilalt.

Oamenii cer schizoidii. Când treci pragul casei, ţi se spune să laşi grijile la uşă şi să te dăruieşti familiei, să îţi îmbrăţişezi pruncul, socotindu-i asemănările cu chipul tău sau figura celui alături de care i-ai dat viaţă, să îţi petreci iubita, să îţi îngrijeşti soţul sau să fi o soţie iubitoare. De ce?! Pentru că e vremea.

E ora şase după amiază şi ai terminat programul. Pentru că menirea servietei e să îţi poarte jumătate din poavara pâinii tale şi să stea aninată de un cui, spânzurându-ţi timpul. Iată, dacă nu te pricepi la toate astea, o iscoadă nepotrivită a epocii noastre o să îţi spună că eşti un corigent la managementul familiei şi al timpului. Şi de aici pleacă toată boala: ierarhiile responsabilităţilor familiale, trucul iubirii ca echilibru de forţe, năpasta greşului continuu. Uneori, amenda mutuală şi divorţul, că de, nu toţi înţeleg metafizica tovărăşiei erotice şi uneori gâlceava te duce la judecăţi de valoare: „eu iubesc, dar nu pe tine”.

La final, dacă mai ai putere, ajungi să râzi. Nu ai cum să nu faci altfel când vezi că joci şi priveşti în acelaşi timp într-o comedie a „potrivirilor”, de parcă ne adunăm unii cu alţii ca piesele unui Lego tărcat, care uneori nici nu fac parte din acelaşi set. Multă cleveteală strică atunci când vine vorba de lucruri atât de intime fiecăruia, dar e trist când vezi că a gândi dragostea în termeni de genuri duce la „recreaţii de cuplu”. Şi ele cer, la rândul lor, un management al timpului, numai că acesta e unul pur afectiv. Mereu, între dragoste şi genuri, se va petrece o fericire paradoxală.