Dependent de propriul partener. Cum te tratezi?
0
Psihoterapeuţii de cuplu spun că multe dintre relaţii sunt ţinute împreună nu de iubire, ci de dependenţă. Cum recunoşti o astfel de relaţie, cum o poţi face să fie funcţională şi, mai ales, de unde vine ajutorul?
Alexandra are 32 de ani, locuieşte în Bucureşti şi de cinci ani este căsătorită cu Mihai (32 de ani). Cei doi se cunosc dintotdeauna, părinţii lor fiind vecini în oraşul Deva. Alexandra şi Mihai sunt împreună din clasa a IX-a. Sub acelaşi acoperiş s-au mutat în primul an de facultate, când au venit amândoi în Bucureşti, pentru studii.
Relaţia lor a avut urcuşuri şi coborâşuri, însă, indiferent de discuţiile apărute, au rămas împreună. Cele mai multe probleme le-au avut din cauza legăturilor lui Mihai cu alte femei, legături pe care Alexandra le-a descoperit aproape de fiecare dată.
Una dintre aceste relaţii a durat şase ani şi s-a terminat pentru că iubita lui s-a săturat să facă parte din acest triunghi amoros. Povestea lor a început înainte de căsătoria cu Alexandra şi a continuat câţiva ani după.
Soţia a descoperit aventura, a vorbit cu amanta şi s-a certat cu Mihai de multe ori, dar n-a reuşit să-l facă s-o uite. De altfel, în acea perioadă, Mihai i-a povestit unui prieten că o iubeşte pe amantă şi că şi-ar dori să fie împreună cu ea, dar nu poate pune punct relaţiei cu Alexandra. Motivul, „erau împreună de mici şi nu i-ar fi putut face una ca asta“.
De cealaltă parte, Alexandra, oricât ar fi suferit, nu a vrut să renunţe la relaţie. Niciun argument n-a fost suficient de puternic cât s-o facă să-şi dorească despărţirea, nici certurile frecvente, nici multe weekenduri petrecute singură şi nici nopţile în care soţul lei era cu cealăltă femeie.
În prezent, Alexandra şi Mihai aşteaptă un copil.
Iubiţi sau fraţi?
Cum se explică reacţia Alexandrei? Să fie oare iubirea cea care a făcut-o să nu renunţe la relaţia cu Mihai sau mai degrabă vorbim despre o dependenţă?
„Pentru a ne da seama dacă este vorba de dependenţă sau de altceva ar trebui să vedem ce se întâmplă când nu sunt împreună. La prima vedere, Mihai pare să caute pe altcineva, ceea ce nu presupune nici absenţa şi nici prezenţa dependenţei sau vinovăţiei“, spune psihoterapeutul Claudiu Ganciu, expert în terapia analitică a legăturii de cuplu, din Bucureşti.
„Se mai întâmplă ceva – este vorba de sindromul cuplurilor care încep viaţa împreună de când sunt adolescenţi. Ei cresc împreună ca «fraţii» şi ajung să aibă o viaţă împreună. Este un fel de semidependenţă. Mai precis, ei nu sunt pregătiţi să aibă o viaţă autonomă, şi atunci găsesc în celălalt o prelungire a părintelui. Când se produce creşterea, apare problema – cum repară ce s-a construit până atunci?“, spune specialistul.
Dependentul face casă bună cu „vinovatul“
Cum deosebeşti dependenţa şi iubirea? Poţi face asta în timpul relaţiei sau numai după despărţire?
Contează ce se întâmplă când partenerul este singur. Dacă în această situaţie singura lui preocupare este «partenerul», atunci vom vorbi de dependenţă. Viaţa de cuplu este o viaţă compusă din momente de întâlnire urmată de momente de separare. Când momentele de despărţire sunt resimţite ca dramatice, traumatice, atunci vom vorbi despre dependenţă,
spune psihoterapeutul Claudiu Ganciu.
Îţi dai seama când eşti într-o astfel de situaţie? Ce poţi face? Cum te poate ajuta partenerul?
„De obicei, patologia de cuplu pe subiectul dependenţei este următoarea – un partener dependent va întâlni un alt partener care are o sensibilitate pentru vinovăţie. Din acest cuplu de forţe dependenţă-vinovăţie se va crea o legătură dependentă din care cei doi vor încerca să iasa în permanenţă. Unul îi cere celuilalt să fie împreună tot timpul, în vreme ce acesta se simte vinovat de faptul că «trebuie» să plece“, explică Ganciu.
Psihoterapeutul propune mai multe variante de a „rezolva“ problema dependenţei. Cea mai simplă dintre ele este terapia individuală.
A doua variantă este o terapie de cuplu a legăturii. Aceasta presupune descompunerea şi analizarea componentelor care au condus la situaţia de dependenţă. Această variantă are loc când situaţia a izbucnit sub formă de criză. Cei doi fie se ceartă permanent, fie unul din ei a înşelat etc.
A treia variantă este autoanaliza. „Este bine să precizăm aici că dependenţa este o forţă dincolo de gândire şi voinţă – el simte că nu se poate altfel. Cred că numai într-un cadru analitic se poate vindeca acest simptom. Dar şi cuplul poate face câte ceva. Ei pot încerca să-şi modifice atitudinea faţă de celălalt. Spre exemplu, dacă ea îi cere lui să nu mai plece în delegaţie, el, în loc să se enerveze, ar putea să-i explice că nu este un abandon, că nu este voinţa lui şi că ei se pot întâlni după“, spune specialistul.
Ajutorul vine de la psiholog, dar şi de la cei din jur
Ce poţi face în această situaţie pentru a avea o relaţie funcţională?
„Să nu-ţi modifici punctul de vedere şi să-l împărtăşeşti partenerului. Să te preocupe celălalt şi viaţa lui – «ce face el când tu eşti absent?». Să accepţi că există o problemă legată de dependenţă şi să apelezi la orice ajutor poţi şi nu mă refer numai la ajutor specializat, ci şi la rude, colegi, vecini“, îndeamnă psihoterapeutul Claudiu Ganciu.
Pentru a înţelege mai bine, specialistul ne îndeamnă
să avem următoarea imagine – care este nevoia profundă a dependentului? De a fi cu cineva, de a nu simţi golul depresiv, de fi asigurat că este iubit. Aceste nevoi pot să fie satisfăcute pe moment, în lipsa ta, de cineva care este important – de un părinte, de un grup de prieteni etc. Acest lucru nu vindecă legătura, dar permite relaţiei să fie funcţionale. Dacă accepţi că tu te simţi vinovat şi partenerul este dependent (sau reciproc) atunci ai o imagine care îţi permite să construieşti o relaţie funcţională.
Dependentul deţine controlul
Care este legătura dintre dependenţă şi relaţia cu părinţii?
„Legătura de cuplu a fost însuşită în familia originară, în educaţia primită. Un copil care a simţit că este abandonat, că nu este suficient dorit, poate să fie o persoană care se simte vinovată atunci când părăseşte pe cineva sau care are nevoie de un cuplu dependent. Dar, atenţie, nu orice copil care simte lucrurile astea va deveni un partener dependent sau vinovat“, spune psihoterapeutul Claudiu Ganciu.
Într-o relaţie în care iubirea este de tip adictiv, nevoia de control este mare. Dar cine deţine controlul, cel dependent sau partenerul?
„În mod paradoxal, poate, cel dependent. El controlează în mare parte situaţia şi reuşeşte să impună un mod de funcţionare. Celălalt este prins în propriile vinovăţii, ceea ce îl va face să fie mereu «vulnerabil» la control, la presiune, la tensiune“, spune specialistul.
Cum poţi schimba raportul de forţe?
În viziunea psihoterapeutului Claudiu Ganciu, schimbarea raportului de forţe nu modifică legătura. Psihologul dă exemplul unui cuplu în care el are 25 ani, ea – 28 ani. „El student, ea avocat. El vine şi o ia de la serviciu, iese împreună cu ea peste tot, ea câştigă mai mult decât el. Şapte ani mai târziu, el are o evoluţie profesională deosebită, ea îşi continuă cariera. El vrea să divorţeze. Ea acceptă, dar el se răzgândeşte. Dintr-o relaţie dependentă, în care era «copilul» aflat mereu în preajma «mamei» sale, el a evoluat şi şi-a câştigat propria autonomie. Acum cuplul este pus în situaţia să renegocieze relaţia“.
Specialistul precizează că „această renegociere se face cu cuţitele pe masă, iar ameninţarea cea mare o reprezintă ruperea legăturii, care este trăită îngrozitor. În fapt ceea ce se renegociază este relaţia şi nu legătura. El a evoluat de la un copil dependent la un adult de succes. Ceea ce era o soluţie în urmă cu şapte ani (căsătoria) a devenit o povară“.
Dependenţa, strâns legătă de depresie
Psihoterapeuţii spun că, în practică, întâlnesc foarte multe astfel de relaţii în care un partener este dependent de celălalt. Explicaţia lui Claudiu Ganciu este că „dependenţa provine dintr-o stare de depresie şi creează o stare de depresie. Sentimentul de abandon, incapacitatea socială a familiilor de a-i asigura copilului sentimentul de apartenenţă este o consecinţă inevitabilă a dezvoltării societăţii. Astăzi, cel puţin în oraş, vorbim de familii care se izolează de părinţi, de rude, nu mai există o comunitate, ci familii mici, unele monoparentale. Mai mult, ambii soţi lucrează, ei au copii şi, ca urmare, apare inevitabil un sentiment de abandon din partea copilului, pentru că nu mai există o ţesătură de legături care să-i asigure stabilitatea“.
Dacă această confuzie între iubire şi dependenţă are legătură cu teama de abandon, se poate spune că o astfel de persoană ajunsă în pragul unei despărţiri va intra într-o nouă relaţie cu prima ocazie?
Am văzut mai multe cazuri în care dependentul nu numai că este de acord cu despărţirea, dar chiar o iniţiază. Ceea ce este logic: «Dacă eu mă aştept ca tu să pleci, nu este mai logic să-mi protejez imaginea de sine plecând eu înaintea ta?». Răspunsul este afirmativ – dacă relaţia a picat, legătura a rămas. Ca urmare, un altul care să joace acelaşi rol va fi căutat imediat. Mai mult, el, de regulă, există deja. Atenţie, aici nu vorbim de sexualitate, ci de nevoia de a fi cu cineva aşa cum este un copil cu părinţii săi,
precizează psihoterapeutul Ganciu.
El precizează că aici nu vorbim de sexualitate, ci de nevoia de a fi cu cineva aşa cum este un copil cu părinţii săi.
„Ne simţim bine separaţi şi foarte bine împreună“
Cum se defineşte dependenţa în ochii specialistului?
„Dacă vorbim despre iubire şi dependenţă ar trebui să avem o perspectivă de taler – în orice iubire este o anumită doză de dependenţă. Dar dependenţa este atunci când există un obiect a cărui absenţă face viaţă imposibilă. Singura dorinţă a dependentului este să «deţină» obiectul pierdut momentan. Că obiectul este alcoolul, drogul, motocicleta sau iubitul este secundar. Din această perspectivă, iubirea de cuplu conţine o doză de dependenţă – fiecare vrea să-l aibă pe celălalt“, spune psihoterapeutul Claudiu Ganciu.
În opinia specialistului, sănătatea în cuplu poate fi definită astfel: „«Ne simţim bine separaţi şi foarte bine împreună». Dacă încercăm să punem un diagnostic de dependenţă va trebui să analizăm situaţiile în care pacientul este fără partener. Dacă el nu poate să aibă o activitate psihică autonomă, dacă el se «gândeşte» în permanenţă la celălalt şi acest lucru pune în pericol activitatea sa curentă, atunci vom putea să caracterizăm ca fiind o dependenţă de celălalt“.
Se încarcă comentariile...
