De ce se întorc femeile abuzate la soţul agresiv?

De ce se întorc femeile abuzate la soţul agresiv?

Sunt foarte multe femei care deşi au avut o căsătorie nefericită se întorc la soţ după divorţ. Explicaţia o dau psihologii şi are rădăcini adânci, în copilărie

Există multe femei care au avut mariaje nefericite, în care adesea s-a ajuns şi la violenţă fizică. Cumva, după mulţi ani de căsătorie au reuşit să-şi ia inima în dinţi şi să divorţeze. Ceea ce surprinde este că, într-un fel sau altul, se întorc la cel care ani în şir le-a făcut nefericite.

Gabriela are 50 de ani. A fost căsătorită mai mult de 20 de ani şi are două fete. Încă de mică visa să aibă familia ei, poate şi pentru că n-a prea avut parte de una. Când avea 3 ani, părinţii ei au murit într-un accident de maşină. După un an a fost adoptată de un cuplu care locuia lângă Bucureşti şi care se chinuise mulţi ani să aibă copii, dar fără succes.

Viaţa tihnită pe care o avea la familia adoptivă nu a durat foarte mult. Mama ei a început să bea din ce în ce mai des.

Beţiile erau la ordinea zilei, la fel şi scandalul pe care îl făcea tata când se întorcea de la serviciu şi nu găsea nicio treabă făcută şi nici mâncare. De multe ori, cearta se termina cu bătaie. De aceea, când veneam de la şcoală, încercam să fac treburile mamei, cu speranţa că voi reuşi să-l îmbunez. Din păcate, de multe ori nu se întâmpla, povesteşte Gabriela.

După terminarea gimnaziului, Gabriela a urmat cursurile unei şcoli profesionale, iar după absolvire s-a angajat într-o fabrică din Bucureşti. Aici a fost îndrăgită şi „adoptată“ de echipa cu care lucra, ea fiind cea mai mică membră. La puţin timp după angajare, l-a cunoscut pe Marin. Acesta era cu 10 ani mai mare decât ea şi voia să se căsătorească.

Deşi relaţia cu Marin nu semăna cu cea din cărţile pe care le citea în timpul liber, Gabriela i-a acceptat cererea în căsătorie, în ciuda sfaturilor primite de la colegele de muncă.

Încă de la început, Marin s-a impus în căsnicie. Chiar dacă soţia era docilă, el tot găsea ceva de comentat. După un an a apărut şi primul copil, urmat la distanţă de încă un an de cel de-al doilea. Din nefericire, venirea copiilor nu a schimbat în bine relaţia celor doi.

„După ce ne-am căsătorit, Marin a devenit violent, am descoperit că îi plăcea şi alcoolul. Salariul lui era consumat pe băute cu prietenii, iar al meu pe nevoile casei. După naşterea fetiţelor a fost mult mai greu pentru că el nu aducea niciun leu, iar mie mi-a impus să renunţ la serviciu, să cresc copii“, spune Gabriela.

Deşi părinţii lui Marin locuiau în Bucureşti, nu-i ajutau niciodată, ba, mai mult, el era cel care îi ajuta financiar, în timp ce fetiţele lui mâncau în vecini.

Pentru că soţul cheltuia salariul în altă parte decât acasă, nu de puţine ori am fost în situaţia în care nu aveam ce să le pun fetelor pe masă. Noroc cu vecinii. Este foarte trist, dar din păcate adevărat. Abia când au crescut suficient de mari cât să se descurce singure acasă, am reuşit să-l conving să mă întorc la lucru, povesteşte Gabriela.

După 20 de ani de violenţă fizică şi verbală, când fetele erau pe picioarele lor, chiar dacă încă locuiau în casa părintească, Gabriela s-a hotărât să divorţeze. De dragul copiilor nu a făcut partajul, s-a mutat cu chirie.

Punct şi de la capăt

După un an, pentru că fetele s-au rugat de ea să se întoarcă acasă şi au promis că vor vorbi cu tatăl lor să-şi schimbe comportamentul, Gabriela s-a întors în fostul cămin. Din păcate, n-a trecut mult până Marin a readus în peisaj violenţa verbală, fizică şi chiar şi sexuală. Mai mult, a rămas fără serviciu şi nici nu şi-a mai găsit nimic de lucru, astfel încât fosta soţie a ajuns să-l aibă în grijă cu totul.

În această perioadă de după divorţ, dar când deja se întorsese în vechea locuinţă, Gabriela s-a apropiat de un coleg de muncă, alături de care a cunoscut tandreţea. Iubitul îi ştia situaţia de acasă şi s-a arătat înţelegător. La nevoie, pe lângă vorba bună, a sprijinit-o şi financiar, însă nu i-a propus niciodată să ducă relaţia lor la un alt nivel şi să se mute împreună.

În prezent, Gabriela s-a despărţit de iubit, fetele s-au mutat fiecare la casa ei, iar Marin lângă Bucureşti, în fosta ei casă părintească. Poate pentru a-şi cumpăra liniştea, Gabriela – deşi are probleme financiare şi de sănătate – este cea care-l întreţine financiar pe Marin, îl vizitează periodic pentru a-i face curăţenie şi „o mâncare caldă“. El, în loc să fie recunoscător, se poartă la fel de urât cu ea cum s-a purtat întotdeauna şi este veşnic nemulţumit.

Victima alege partenerul abuziv

Realitatea demonstrează că, indiferent dacă este agresată fizic sau verbal, femeia, într-un fel sau altul se întoarce la soţul care a abuzat-o. De multe ori se împacă, alteori se distanţează de el, dar doar parţial. Respectiv, dacă acesta întâmpină dificultăţi materiale, dacă se îmbolnăveşte sau are altă nevoie, ea este cea care va avea grijă de el. Deşi pentru persoanele cu relaţii neabuzive este greu de înţeles, psihoterapeuţii pot explica acest comportament de dependenţă.

„Tabloul clasic este următorul: o femeie se căsătoreşte cu un bărbat care o abuzează emoţional şi/sau fizic, suportă această situaţie ani la rând, iar atunci când reuşeşte în sfârşit să se separe de el, constatăm cu stupoare că se întâmplă să se întoarcă la el. Abuzurile continuă, bineînţeles, ea decide să-l părăsească din nou, doar pentru a se întoarce iarăşi la el după un timp“, spune psihologul Virgil Rîcu, din Bucureşti.

În SUA, statisticile arată că, în medie, este nevoie de şapte astfel de cicluri separare-revenire pentru ca persoana să se poată desprinde suficient şi să nu mai revină.

Dacă luăm doar aceste date în considerare, tabloul este de neînţeles, contrazice bunul-simţ. Să fie teama de singurătate atât de mare încât femeile în cauză să prefere abuzul?

Psihoterapeuţii care au lucrat cu victime ale abuzului – cei mai cunoscuţi dintre ei fiind Ronald Fairbairn şi David P. Celani – au descoperit că astfel de persoane simt o atracţie irezistibilă faţă de bărbaţii abuzivi.


Este important să nu confundăm atracţia irezistibilă faţă de parteneri abuzivi cu plăcerea de a fi abuzată. Este vorba mai degrabă de o afinitate electivă: victima alege inconştient partenerul abuziv, iar în această alegere important este ataşamentul şi nu plăcerea,

precizează psihoterapeutul Virgil Rîcu.

De ce se întâmplă acest lucru? „Una din descoperirile revoluţionare ale psihanalizei se referă la faptul că, la vârsta adultă, ne alegem partenerii după chipul şi asemănarea figurilor importante din copilăria noastră (părinţi, bunici etc.) şi rejucăm scenariile de interacţiune cu aceştia în relaţie cu partenerul de viaţă“, continuă acesta.

Altfel spus, femeile care intră şi rămân în relaţii abuzive sunt persoane care au fost abuzate emoţional şi eventual fizic în copilărie de către părinţii sau bunicii lor.

Importanţa părintelui în viaţa copilului

Nimic nu se compară cu dragostea unui copil pentru părinţii săi, indiferent cât de abuzivi ar fi aceştia.
„Fairbairn a descoperit că, în mod paradoxal, copiii abuzaţi emoţional sunt mult mai ataşaţi şi mai dependenţi de părinţii lor decât cei care nu au suferit abuzuri. De fapt, cu cât sunt mai abuzaţi, cu atât se agaţă mai mult de părinţii lor“, spune Rîcu.

Trebuie menţionat că prin abuz se înţelege atât molestarea, maltratarea, incestul, cât şi extrema cealaltă, respectiv neglijenţa, indiferenţa, abandonul.

Cea mai mare frică pentru copil este să nu fie iubit de părinţii săi. Agăţarea disperată de un părinte abuziv este bazată pe fantezia că într-o zi părintele îi va oferi iubirea la care el tânjeşte (lucru care nu se întâmplă aproape niciodată).

„Pentru a proteja această speranţă, copilul găseşte tot felul de scuze părintelui. De exemplu, el nu gândeşte «tata mă bate pentru că este un alcoolic sadic», ci gândeşte «dacă mi-aş fi curăţat mai bine pantofii, nu i-aş fi dat tatălui motive să explodeze. Tata are dreptate, sunt cam leneş câteodată, prin urmare este vina mea, merit să fiu pedepsit». Bătaia, indiferent cât de cruntă ar fi, este mai puţin dureroasă decât gândul «tata nu mă iubeşte»“, spune psihoterapeutul.

Drama copilului de ieri, problema adultului de azi

În mod similar, un copil abandonat la vârsta de 4 ani, într-o gară, de propria mama, la vârsta adultă o va căuta pe aceasta cu speranţa de a primi la ea o explicaţie – şi va crede orice explicaţie, oricât de neverosimilă ar fi ea, doar pentru a evita gândul „mama nu m-a iubit, mamei nu i-a păsat de mine“.

Abuzul, prin încărcătura sa emoţională copleşitoare, lasă o amprentă puternică asupra victimei, o „formatează“ emoţional.

La vârsta adultă, victimele abuzului din copilărie vor căuta inconştient parteneri abuzivi de la care vor aştepta, de asemenea, să primească iubirea pe care nu au primit-o în copilărie. Iubire care, exact ca în copilărie, va întârzia să vină, spune psihologul Virgil Rîcu.

De ce acceptă violenţa şi puternica rejecţie a partenerului? De ce intră în acest joc, în acest scenariu?
„Deoarece inconştient simt că doar acceptând rolul de victimă pot rămâne în relaţie cu partenerul abuziv. Şi vor să rămână în relaţie pentru că inconştient speră că, dacă acceptă acest rol şi îl gratifică pe partener, acesta le va răsplăti sacrificiul iubindu-le. Ceea ce, în realitate, nu ajunge să se întâmple“, conchide specialistul.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: