De ce ajung să formeze un cuplu oamenii extrem de diferiţi

Cu cât două persoane par mai diferite, cu atât par să fie mai atrase una de cealaltă. Poate fi relaţia lor una de succes sau diferenţele ajung să îşi spună cuvântul? Altfel spus, contrariile se atrag, dar pentru câtă vreme?

Carmen şi Adrian s-au întâlnit în urmă cu 15 ani. Cea care le-a făcut cunoştinţă a fost Ioana, sora lui Adrian. Aceasta o cunoştea pe Carmen de la biserică, frecventau acelaşi lăcaş din Ploieşti, oraşul lor natal. Curând s-au împrietenit.
„Am simpatizat-o pe Carmen din prima clipă în care am văzut-o. O persoană liniştită, cu credinţă în Dumnezeu şi principii ferme. Necăsătorită fiind, m-am gândit imediat că în alte condiţii aş fi vrut să i-o prezint fratelui meu, Adrian. I-am povestit despre el, dar nu cu gândul de a-i pune în legătură, ci pentru a-i cere un sfat“, povesteşte Ioana.
Adrian avea un comportament care nu era pe placul familiei. Teoretic, locuia cu părinţii, însă avea momente în care pleca – pentru perioade lungi de timp – de acasă, fără să spună cuiva unde se duce. Când se întorcea, de cele mai multe ori, era între două servicii. Cauza a plecărilor şi a pierderii locurilor de muncă era consumul exagerat de alcool.

Ultimatumul

În urmă cu 15 ani, la întoarcerea acasă a fost întâmpinat cu o reuniune de familie. Părinţii i-au spus că dacă nu se schimbă şi nu se comportă în concordanţă cu vârsta sa (33 de ani), mai bine pleacă definitiv de acasă, să nu-i mai ducă grija. Adrian a promis că îşi va căuta un serviciu şi că se va ţine de el. Ba mai mult, pentru a-şi impresiona mama, Adrian o însoţea uneori la biserică. Văzând schimbarea, Ioana i-a prezentat-o pe Carmen. După jumătate de an, cei doi s-au căsătorit. Ceremonia a fost una restrânsă. Pentru cei câţiva amici ai lui Adrian, nunta a fost o ciudăţenie. S-a ascultat doar muzică religioasă, iar de dansat nici nu s-a pus problema. Dar, spre surprinderea lor, mirele părea fericit. După cinci ani de căsătorie, Adrian s-a întors la vechile obiceiuri. A plecat de acasă fără să ştie cineva ceva de el. A fost nevoie de doi ani pentru ca părinţii lui să descopere că locuia într-o comună braşoveană, undeva, la marginea unei păduri, într-o casă dărăpănată. Un an mai târziu a fost găsit mort.

Toată lumea pare să fie de acord, contrariile se atrag, însă de ce se întâmplă acest lucru? Psihoterapeutul Viorel Nedelcu, de la clinica de tratare a depresiei Bellanima, din Bucureşti, pare să aibă răspunsul: „Contrastele se atrag pentru că sunt complementare şi pentru că reprezintă o modalitate de a regăsi în celălalt părţi care îţi lipsesc cu desăvârşire şi care te fac să fii mai împlinit“.

Pe de altă parte, pentru psihoterapeutul Virgil Rîcu, din Bucureşti, răspunsul nu este deloc simplu: „Peste tot vedem exemple de cupluri formate în baza criteriului de complementaritate: un introvertit şi o extravertită, o pragmatică şi un idealist, o persoană dominantă şi una supusă, o persoană sobră, austeră şi una plină de vicii, o rafinată şi un «golan» («Doamna şi vagabondul»), o altruistă cu un zgârcit egoist, o hiper-responsabilă cu un iresponsabil etc. Este clar că extremele se atrag.“ În viziunea psihologului Viorel Nedelcu, relaţia durează „atâta vreme cât există atracţie şi dorinţă. Contrariile sunt incitante pentru că ne apropiem de ceea ce nu avem“. Psihoterapeutul Virgil Rîcu acordă relaţiilor formate din parteneri foarte diferiţi între ei o durată de viaţă îndelungată, „dat fiind faptul că această relaţie furnizează o reîntregire, o echilibrare pentru fiecare din membrii cuplului“.

Sfârşitul acestor relaţii, în opinia specialistului, apare „în momentul în care unul din membrii cuplului se dezvoltă personal, recunoscându-şi şi asumându-şi tendinţele reprimate până atunci. Astfel, prezenţa celuilalt nu mai este atât de necesară. Cealaltă persoană are acum şansa să se schimbe la rândul său. Dacă va refuza această oportunitate, poate părăsi cuplul, căutându-şi un partener care să fie ceea ce actualul partener a fost cândva, dar acum refuză să mai fie“.

Diferiţi şi nu prea

Viorel Nedelcu crede că „acceptarea diferenţei reprezintă un pas important pentru ca o relaţie să fie funcţională. Cupluri formate din parteneri din culturi foarte diferite sunt consistente în timp pentru că diferenţa reprezintă o sursă generoasă de noutate care alimentează permanent relaţia“.
Pe de altă parte, în viziunea psihoterapeutului Virgil Rîcu nu există diferenţe totale între parteneri. „Intuim cumva că extremele se atrag pentru a se completa. Dacă o persoană situată la o extremă se cuplează cu o persoană aflată la cealaltă extremă, entitatea cuplului oferă o medie care se apropie de echilibru, adică de funcţionarea optimă. Dacă perspectiva comună porneşte de la afirmaţii de genul «Ea este total diferită de el» sau «El este exact opusul ei», abordarea psihanalitică contrazice această perspectivă şi oferă o viziune interesantă asupra acestor cupluri“, spune Rîcu.

Din punct de vedere psihanalitic, în ciuda aparenţelor, aceşti oameni nu sunt atât de diferiţi. Mulţi dintre noi suntem familiarizaţi deja cu ideea că oamenii funcţionează pe două niveluri, unul conştient şi altul inconştient, iar ceea ce se promovează, se declară la nivel conştient poate fi susţinut sau contrazis de ceea ce se întâmplă la nivel inconştient, continuă Rîcu.

 Psihoterapeutul vine cu exemple: „Un copil (să zicem o fetiţă) care este «dresat» strict, în ideea de a avea o «educaţie distinsă», îşi va reprima foarte puternic tendinţele naturale (sexuale şi agresive). Acestea nu dispar, cum şi-ar dori părinţii, ci doar «coboară» în inconştient. La vârsta adultă, se poate întâmpla ca această persoană să se simtă atrasă «inexplicabil» de bărbaţi «dezinhibaţi», grosolani, grobieni, care întrupează tot ceea ce a reprimat ea de-a lungul istoriei sale personale, şi astfel avem scenariile «Doamna şi vagabondul», «Frumoasa şi bestia» etc“.

Privind ansamblul – din perspectiva specialistului –, ea şi el nu sunt atât de diferiţi. El corespunde părţii inconştiente refulate din ea. Prin relaţia cu el, ceea ce ea a respins (în subconştient) se întoarce la ea. „Fata trăieşte deci cu ceea ce a respins, dar – atenţie! – încă nu îndrăzneşte să îşi asume conştient“, precizează Rîcu. În mod analog, un bărbat „iresponsabil“ îşi „externalizează“ partea sa responsabilă pasând acest rol unei partenere care îl preia cu satisfacţie ascunsă; la rândul său, partenera hiper-responsabilă nu poate tolera propriile dorinţe „vicioase“ şi „iresponsabile“ şi atunci le „depune“ la partenerul iresponsabil şi vicios.

Alegeri conştienet dictate de inconştient

Urmând aceeaşi reţetă, „inconştientul unui introvertit timid mocneşte de dorinţa de a fi pe scenă, în lumina reflectoarelor; nu îndrăzneşte însă să îşi asume aceste dorinţe şi atunci se cuplează cu o extravertită volubilă şi dezinvoltă, care devine «purtătoarea de cuvânt» a cuplului“, spune Virgil Rîcu.
Psihoterapeutul mai dă exemplul unei persoane ce se construieşte pe sine ca „idealistă prin reprimarea «curiozităţilor» sale pragmatice pe motiv că nu vrea «să se murdărească» ocupându-se de acele aspecte «meschine» care ţin de bani; totuşi această idealistă se căsătoreşte cu o persoană pragmatică, om care personifică tot ceea ce ea a reprimat. La nivel conştient, idealista îl dispreţuieşte pe pragmatic; la nivel inconştient, ea hrăneşte, încurajează plăcerile pragmaticului şi se bucură de avantajele aduse de acesta“.

În mod similar, „o persoană excesiv dominantă, agresivă, sadică, afişează aceste trăsături în lumina reflectoarelor, dar în culisele minţii ei mocnesc multe dorinţe masochiste, de dependenţă şi pasivitate pe care ea nu le tolerează. Prin urmare, îşi găseşte un partener care să întrunească aceste trăsături pe care nu le poate tolera la propria persoană şi în felul acesta se întregeşte. La rândul său, partenerul submisiv, victimă, masochist, are mintea îmbibată de fantasme agresive pe care nu îndrăzneşte să şi le asume şi atunci se cuplează cu cineva care este dispus să o facă“, spune Rîcu. ;

„Este de preferat ca partenerii să aibă niveluri de educaţie similare“

Dacă la baza atracţiei dintre persoanele diferite stă ideea de complementaritate, se poate spune că ne căutăm parteneri foarte diferiţi de noi, pentru ceea ce ne lipseşte? Poţi obţine astfel un fel de împlinire personală? „Căutăm parteneri diferiţi, dar în acelaşi timp compatibili, care să ne completeze. Situaţia paradoxală apare în cuplurile care sunt în pragul despărţirii sau chiar ajung să se despartă fiindcă lucrurile care i-au unit la început ajung în final să-i despartă“, spune psihoterapeutul Viorel Nedelcu.

La începutul relaţiei, totul pare foarte incitant, dar, de la un punct încolo, diferenţele încep să-şi spună cuvântul. Cum le depăşeşti? „Momentele dificile sunt inevitabile în orice cuplu. Situaţiile fiind atât de personale este dificil de stabilit o reţetă unică. Însă cel mai la îndemână pentru depăşirea impasului ţine de o abordare deschisă şi directă a micilor probleme, evitând astfel cumularea unor tensiuni nedorite“, spune Nedelcu. 
Oare pentru o relaţie reuşită este mai bine ca partenerii să fie asemănători (vârste apropiate, venituri relativ la fel, să aibă cam aceeaşi educaţie, să provină din medii asemănătoare etc.) sau asta este mai degrabă o reţetă pentru o relaţie plictisitoare, monotonă. În opinia specialistului, „unele diferenţe pot fi de netrecut şi în timp pot face relaţia intangibilă. Este de preferat ca, în cazul unor diferenţe majore, să fie suficient de multe alte lucruri care îi leagă pentru a face posibilă relaţia“.

Compromisurile, cu măsură

În viziunea multora, succesul unei relaţii ţine de capacitatea de a face compromisuri, dar dacă faci prea multe compromisuri de dragul partenerului, nu se ajunge ca la un moment dat acestea să te bântuie şi atunci relaţia se strică? 

Compromisul este o modalitate de a depăşi impasul. Atunci când doar una dintre părţi tinde către compromis, «lăsând de la ea», atunci devine frustrant şi inechitabil, iar mai devreme sau mai târziu acest aspect va periclita relaţia, crede Nedelcu.

Contează oare pentru reuşita relaţiei care este capitolul la care se înregistrează diferenţele? În viziunea specialistului, „este de preferat ca partenerii să aibă niveluri educaţionale similare, iar astfel celelalte aspecte pot deveni detalii uşor de gestionat“.
De exemplu, dacă partenerii au crescut fiecare în altă ţară, cu mentalităţi diferite, au poate chiar religii diferite, „şansele de a avea o relaţie împlinită şi de lungă durată sunt direct proporţionale cu gradul reciproc de acceptare al celor doi în ciuda oricăror altor diferenţe. Sunt foarte multe cupluri care au devenit extrem de tolerante la diferenţă pentru că au descoperit că lucrurile care îi leagă sau despart pe doi oameni, în sensul cel mai intim, sunt mai presus de aspecte culturale sau religioase“, spune Viorel Nedelcu.