Căsnicia şi copiii. Mic ghid de coexistenţă

Se spune că venirea unui copil într-o relaţie poate suda sau distruge cuplul respectiv. Dar care sunt, însă, factorii care determină acest deznodământ şi ce se întâmplă între părinţi după naşterea micuţului?

Sunteţi împreună de ceva timp, poate chiar şi căsătoriţi, situaţia voastră materială este bună, cariera – pe făgaşul dorit, prietenii voştri au început să vă cheme pe la botezuri, iar tevatura cu cumpărăturile de
haine miniscule parcă a început să vă facă cu ochiul şi vă gândiţi că a avea un copil este cea mai bună idee. Dar sunteţi pregătiţi cu adevărat? Varianta în care apucaţi să vă puneţi această întrebare este cea fericită, în multe cazuri părinţii fiind luaţi pe nepregătite de veste.

Experţii în sănătate şi psihologie susţin că vârsta perfectă pentru a avea un copil variază. „Unele persoane se simt pregătite pentru a deveni părinţi chiar la 20 de ani, alţii simt nevoia de a avea mai întâi o viaţă socială activă, de a se bucura de călătorii, prieteni sau doresc să se concentreze asupra carierei înainte de a se dedica vieţii de familie. A avea un copil este însă o experienţă unică, imposibil de anticipat şi fiecare individ reacţionează diferit, pe baza structurii personalităţii sale, a experienţelor anterioare, a modelelor din viaţa sa“, explică Alina Chifu, psiholog din Bucureşti.

Potrivit studiilor, din punct de vedere al riscurilor asupra sănătăţii, vârsta perfectă pentru a avea copii este 26 de ani, dar din punct de vedere psihologic vârsta este 32 de ani.

Media arată că la 31 de ani, când este împlinită din punct de vedere social, dar şi cu o stare de sănătate bună, femeia se află la apogeul maternităţii. Complicaţiile apar însă când o familie îşi doreşte mai mulţi copii, deoarece vârsta maximă la care este recomandată naşterea este 35 de ani. Desigur, regulile sunt făcute pentru a fi încălcate, iar această situaţie nu face excepţie.

„Mi-am dorit mult un al doilea copil, chiar dacă cel mare avea deja 10 ani. Mă simţeam pregătită din punct de vedere fizic, financiar, emoţional, spre deosebire de prima dată când am rămas însărcinată. Este mai obositor decât m-am aşteptat şi, spre deosebire de prima sarcină, am avut un episod de depresie postnatală, dar acum totul este bine, copiii se înţeleg, iar soţul meu m-a ajutat foarte mult în perioada aceea“, povesteşte Carmen Marin (40 de ani), din Bucureşti. 

Încercările primelor luni

Decizia de a avea un copil nu este totul. Odată terminată perioada de sarcină, vine greul, ar spune cei mai mulţi dintre părinţi. Când eşti obosit, activităţi de rutină precum a şterge praful, a face cumpărături sau pur şi simplu a pregăti masa sunt prea solicitante. Când devii părinte, nu poţi amâna nicio sarcină rutinieră.
Sorin şi Andreea au o fetiţă în vârstă de 2 ani. Amândoi sunt angajaţi cu normă întreagă, iar Andreea a avut un an de concediu pentru creşterea copilului. Obişnuiţi cu un stil de viaţă antrenant, agitat (el poliţist, ea director de vânzări la o companie medie), cei doi au fost luaţi prin surprindere de nevoile micuţei.

„Când Sara se trezea de trei-patru ori pe noapte, eram fericită. De obicei o făcea din două în două ore, iar eu dimineaţa, când Sorin pleca la muncă, eram deja fără vlagă. Şi totuşi trebuia să o iau de la capăt, ca şi cum aş fi dormit 10 ore. După primele patru luni, când am trecut şi prin cumplita perioadă de colici, eram epuizată. Nu-mi puteam aminti când mă spălasem ultima dată pe păr, când îi călcasem lui Sorin ultima cămaşă sau când am mâncat stând la masă, pe un scaun. Aveam senzaţia că Sorin nu făcea nimic toată ziua, că era duşmanul meu numărul 1, deşi el spăla şi călca rufele, le aranja, îmi lăsa mereu dimineaţa sandviciuri făcute. Nu vedeam nimic din toate acestea. Nu putea să o alăpteze pe Sara, era inutil. Nici nu putea fi vorba de sex sau alte apropieri intime“, povesteşte Andreea.

Sorin, pe de altă parte, simţea şi el că îşi pierde răbdarea.

„Aveam la birou o carte despre cum să-ţi ajuţi nevasta în primii ani de viaţă ai copilului, dar credeam că sunt poveşti toate acele crize. Hormoni sau nu, Andreea era alt om. Încercam să mă înarmez cu răbdare, dar parcă intram pe teren minat când ajungeam acasă. Mă aşteptam mereu să-mi arunce cu ceva în cap. La început, am suportat foarte greu nopţile nedormite şi nervii ei, dar mi-am dat seama că eu aveam pauza la slujba de părinte, ea nu. Eu puteam să o critic împreună cu colegii, vedeam şi altceva toată ziua în afară de scutece şi biberoane, ea nu. Nu ştiu cum am trecut de primul an, sunt sincer acum, dar mă bucur că am făcut-o şi că acum suntem cu adevărat o familie. Împărţim sarcinile acasă, îi las timp pentru ea şi pentru o ieşire cu prietenele, nu-mi mai este groază să rămân singur cu Sara, ca atunci când avea doar câteva luni“, spune Sorin.

Soluţia: comunicarea

Experţii în relaţii spun că, într-adevăr, perioada de după naştere este foarte dificilă pentru cuplu, dar că există soluţii pentru a face mai uşoară tranziţia de la viaţa liniştită de cuplu la cea agitată de părinte.

„În primul rând, comunicaţi. Cei mai mulţi pierd o relaţie pentru că nu se ceartă, nu pentru că se ceartă prea mult. Dacă vedeţi că nu reuşiţi să răzbateţi singuri, cereţi ajutor. Prietenilor, familiei, unui terapeut. Încercaţi să faceţi, din când în când, un pas înapoi şi să priviţi inevitabilele situaţii conflictuale cu calm, obiectiv, apoi să începeţi să le discutaţi“, spune John Gottman (Australia), considerat un guru în terapia de cuplu. 

Când părinţii devin „orfani“ de copii

Pierderea unui copil, indiferent de motiv, creşte cu până la 10% rata de divorţ, arată studiile. Astfel, impactul emoţional pe care îl are un astfel de eveniment nefericit este considerat major şi mulţi experţi au încercat să găsească un fel de tratament pentru a ajuta cuplurile să treacă peste acest impas. „Pierderea unui copil, în timpul sarcinii sau după naştere, poate duce la chiar şi la pierderea sănătăţii mintale. Durerea experimentată de femei, tristeţea zilnică, intensitatea şi durata perioadei de doliu sunt greu de cuprins. Nu există o reţetă sigură“, avertizează Catherine Collins, de la Universitatea din Adelaide (Australia).

Potrivit unui studiu publicat în „Jurnalul Britanic de Psihiatrie“, femeile care pierd o sarcină pot suferi de depresie şi anxietate chiar şi la câţiva ani după ce reuşesc să ducă o altă sarcină la termen şi să devină mamele unor copii sănătoşi. „Efectele sunt vizibile şi la trei ani de la naşterea unui alt copil, sănătos. Este important să realizăm acest lucru, deoarece mulţi presupun că evenimentul este uitat destul de repede, mai ales când apare o sarcină nouă, însă implicaţiile sunt majore şi se manifestă în tot acest timp şi asupra relaţiei de cuplu“, explică profesorul britanic Jean Golding. 

Specialiştii spun că nu există o perioadă anume de doliu după care o femeie poate încerca să aibă copii din nou, nefiind valabilă în acest caz zicala „cui pe cui se scoate“.

„Dimpotrivă, decizia de a concepe din nou, venită prea devreme, poate afecta atât sănătatea mintală a mamei, cât şi a copilului ce urmează să se nască. Este o pierdere care necesită o perioadă de doliu diferită, timp în care mama, dar şi tatăl trebuie să accepte pierderea, să treacă cu bine peste perioada de învinovăţire, să înţeleagă ce s-a întâmplat şi să se reconecteze. Pierderea unui copil, în perioada sarcinii sau după, poate aliena definitiv partenerii de cuplu, să nu pierdem din vedere acest lucru“, mai spune Alina Chifu, licenţiată în psihologie.

Simina Tănase (49 de ani), din Bucureşti, a suferit o astfel de pierdere în urmă cu 20 de ani, pe când era mama unui băieţel frumos şi sănătos, în vârstă de 8 ani.

„Pe Radu l-a călcat maşina. A fost o clipă de neatenţie din partea bunicilor, părinţii mei. Am ţinut doliu doi ani. Soţul meu s-a refugiat în braţele unei alte femei, eu nu voiam să văd pe nimeni, să vorbesc cu nimeni. Fiecare a trăit această pierdere de unul singur. Ne întâlneam doar pentru a merge la cimitir şi a duce flori la mormântul copilului nostru. Încet-încet am început să vorbim din nou unul cu altul, să-i facem curat în cameră, să strângem fotografiile. Am fost la un terapeut, am încercat să ne redescoperim şi, după alţi doi ani, am încercat să avem un alt copil. Mihai este un adolescent frumos, deştept şi sănătos acum, însă perioada sarcinii şi primii lui ani de viaţă au fost cumpliţi. Eram mereu panicată, nu m-am mai dus la serviciu, cu greu am reuşit să ne stăpânim, să nu stresăm copilul încercând să controlăm fiecare aspect al vieţii lui“, povesteşte Simina. 

Taţii, mai stresaţi decât mamele

67% din cupluri ajung în pragul divorţului în primii trei ani de la naşterea copiilor, arată un studiu publicat în presa britanică. Între 40 şi 70% din cupluri sunt stresate şi trec printr-o stare conflictuală profundă în primele câteva luni de după venirea pe lume a copilului, arată o serie de studii ale cercetătorilor de la Institutul Gottman (SUA). 

„Două treimi din părinţi sunt nesatisfăcuţi în căsnicie în primul an de viaţă al copilului. Secretul succesului unui mariaj este să te afli în cealaltă treime“, spune Carolyn Pirak, unul dintre cercetării implicaţi în aceste studii. Potrivit acesteia, dacă mamele depăşesc această perioadă după primele patru luni de viaţă ale celui mic, taţii experimentează stresul continuu până la vârsta de nouă luni şi rămân nefericiţi până la intrarea în cel de-al doilea an de viaţă al copilului.

„Până când copilul va împlini 3 ani, jumătate din cele două treimi vor ajunge la divorţ“, mai spune Pirak. Printre sursele cele mai importante de stres se numără privarea de somn, iritabilitatea, lipsa de intimitate şi de dorinţă sexuală din partea partenerului.