Staţi să vă spun cum gătea o prietenă de-a mea un ou ochi: extrăgea un ou din cofraj, îl scăpa prea de sus în tigaie şi ăla arăta ca Vulcanul Noroios, normal. Îl arunca la gunoi. Lua al doilea ou, îl spărgea cu pasiune şi albuşul includea întotdeauna coji, ceea ce ajută la echilibrarea calciului în organism – sau cel puţin aşa vorbeşte lumea prin târg. Dar nu acesta era scopul ei, aşa că-l arunca şi p-ăsta la gunoi. Lua al treilea ou şi îl paraşuta perfect în tefloanele ei. Dar, vorba lui Murphy, când totul e perfect, ceva nu-i în regulă: abia atunci observa că uitase total să pună şi ulei. Logodnicul ei a mângâiat-o pe creştetul multîncercat şi i-a spus că nimeni nu-i perfect, că dacă era s-o ceară cineva de nevastă pentru aptitudinile ei culinare, rămânea domnişoară bătrână (vorba vine ”domnişoară”, fiindcă dânsa flamba mult mai bine bărbaţii decât clătitele).

N-aduce anul ce-aduce curcanul

Am avut o prietenă, pe când locuiam în Canada, care s-a dus la un curs de bucătăreală, ca să se poată mărita şi ea civilizat. Poate n-ar fi luat această decizie, dacă pompierii care-i stinseseră cu greu ultima tocăniţă nu i-ar fi pus în vedere că se impun anumite schimbări în viaţa ei. La cursul cu pricina, maestrul bucătar a sfătuit-o să se ducă la preselecţia MasterChef. Nu de alta, dar la primele ediţii au nevoie şi de câţiva concurenţi care cred că gulaşul e un fel de gulie mai mică. Ea a perseverat şi a devenit megastara grupei de cursanţi, atunci când a prăjit un peşte cu maţe cu tot. Toţi colegii se stricau de râs, mai ales când le-a spus că secretul eficienţei ei e că nu scoate sâmburii din cireşe înainte de a face dulceaţă, pentru că în fond nu e aşa de greu să scuipi câte-un gogoloi la fiecare îmbucătură.

Cu toate acestea, femeia s-a căsătorit cu un canadian care o iubea ca un nebun (ce era), în ciuda unor vicisitudini cum ar fi faptul că ea făcea sarmale bufante, lăsa spaţiu între varză şi carne, pe principiul că se umflă orezul din ele şi poate crapă. Bine, de vreo două ori uitase să pună orez, dar asta i se poate întâmpla oricui. Glumesc, nu i se poate întâmpla oricui, dar trebuie să fim îngăduitori cu cei mai necăjiţi decât noi.

În schimb, am cunoscut şi o gospodină impecabilă, care gătea păcătos de bine, căreia bărbatu-său i-a stricat o Zi a Recunoştinţei, odată, după ce i-a atras atenţia că a aşezat curcanul pe platou într-o poziţie obscenă. Adică avea copanele-n sus, nu în jos. El zicea că pasărea arăta ca la ginecologie. Ea i-a explicat că asta nu are nicio relevanţă, că nici poziţia aia cu târtiţa-n sus nu e dintre cele mai cuvioase. Şi că, oricât s-a străduit ea, n-a reuşit să-l aşeze în poziţie de închinăciune. Evident, el n-a gustat nici sarcasmul, nici curcanul ei, aşa că festinul a degenerat într-un mic divorţ.

Bine, mai ştiu pe cineva care a copt un curcan fără să-i decupeze capul, ni l-a adus pe masă ca pe purceii de lapte, mă mir că nu i-a pus şi un măr în cioc. Musafirii au ţipat politicoşi, iar unul mai curajos a dus păsăroiul la loc în bucătărie, l-a operat estetic şi ni l-a adus înapoi făcut bucăţi, ca să ne scape de trauma unei amintiri lugubre. 

Te cunosc după sarmale

Ne ajută o musaca bună să ne mărităm mai repede şi mai bine? Poate vă răspunde la asta prietena mea, Crenguţa, care gătea cele mai gustoase mâncăruri din lume şi s-a măritat cu cel mai plictisitor bărbat (tot din lume). Dacă era doar un pic mai insipid, ar fi fost o ridiche. Mă rog, ea gătea atât de bine, încât trăia cumplita dramă a bucătarului intelectual, nu ştia dacă bărbaţii stăteau cu ea din dragoste sau din perişoare. Misterul s-a elucidat într-o seară când, pentru că o durea căpăţâna, Crenguţa i-a propus consortului să comande pizza. El a fost atât de rănit în sentimente şi-n pipotă, încât a doua zi s-a gândit aşa: ori îmi angajez o bucătăreasă profesionistă, ori îmi găsesc o amantă. Vă las pe voi să ghiciţi ce a decis, în cele din urmă. Cu menţiunea că amanta (oops!) nu ştia să facă nici măcar un ceai din plic, arunca săculeţii pe foc, în apa clocotită, şi-i aştepta să pocnească, aşa cum procedează floricelele de porumb, când sunt bine dispuse.

M-am apucat de gătit doar atunci când credeam că iubirea vieţii mele va fi şi soţul vieţii mele. Câtă vreme a tot plănuit să ajungă în dormitoru-mi roz, halea pateu de ficat din conservă cu o plăcere dubioasă. Pe urmă, când am presimţit că ficatul lui bătea în ţeavă şi zbiera să dăm E-urile mai încet, am luat la răsfoit hârţoaga cu reţetele Sandei Marin. Sigur, femeia vorbeşte numai pentru cunoscători, deci eu o luam ad litteram. Zice: făină cât cuprinde. Coca mea de gogoşi a cuprins atât de multă făină, încât am umilit toate plăcile tectonice. Nu m-am măritat cu victima chifteluţelor mele, din două motive distincte: am făcut o indigestie care mi s-a părut un semn divin, iar el a făcut o indigestie care i s-a părut o nesimţire din partea mea. Am deschis gura de vreo patru ori, ca să-i spun că nu sunt eu vinovată că a mâncat optzeci de bucăţi, plus patru langoşi cu brânză (doar aşa, de poftă), dar m-am gândit că va fi sfâşiat de sentimente contradictorii, aşa că mi-am înghiţit cuvintele mai repede decât omletele.

Numai bărbaţii ne pot spune dacă dragostea trece într-adevăr prin stomac. Prin stomacul femeii nu trece niciun amor, acolo e o ecluză care triază altfel lucrurile. Prin burtica femeii nu trec decât deciziile legate de bani, copii sau filme triste cu sfârşit vesel. Bun, deci dragii noştri semeni un pic mai bărboşi decât noi, spuneţi-ne şi nouă ce-aţi alege între un ostropel bun (dar din păcate urât) şi o amantă frumoasă (dar din fericire proastă). Am vaga bănuială că aceasta e o întrebare retorică.  

V-am povestit despre Mădălina, o colegă care a bătut recordul mondial în materie de sarmale ratate? La un moment dat, statul Texas se gândea să le bage pe lista de opţiuni ale condamnaţilor la moarte: injecţia letală, scaunul electric sau Sarmaua By Mady? Comitetul a hotărât, însă, că ultima variantă ar fi fost un sfârşit inuman, deci Congresul s-a opus vehement. Sarmalele ei erau atât de mari, încât artileriştii obişnuiţi cu obuze se înroşeau în obraji, când le vedeau. Aşteptau să explodeze din clipă-n clipă. Bine, nu garantez că n-au explodat niciodată, fiindcă fata punea nişte condimente ciudate în ele, dar asta e altă poveste. De Crăciun, Madi s-a dus la soacră-sa cu o cratiţă de mostre, iar aceasta din urmă i-a spus că n-a mai văzut sărmăluţe aşa butucănoase de când a visat într-o noapte că a venit lupul din Scufiţa Roşie şi a întrebat-o: fată, de ce ai sarmalele atât de mari? Ca să te pot opera mai bine de litiază biliară!

Ca la uşa tortului

Am făcut odată un tort, în sensul că speram să mă ceară unul de nevastă şi, din nefericire, era ziua lui de naştere taman atunci. Am muncit de mi-au sărit ochii din cap: am cumpărat blaturi, am cumpărat cremă şi-am cumpărat o bucătăreasă care să asambleze aceste două elemente. Femeia s-a opintit să iasă ceva buuuun, dar cum nu era absolventă de vreun liceu ”Tonitza”, designul lăsa de dorit. Tortul iubitului meu arăta ca pălăria Zarazei, era ticsit de culori şi zorzoane. El nu se hotăra dacă să mănânce din chirpiciul fondant sau din coca maro, a deliberat ore întregi, iar în cele din urmă a ales, totuşi: nu se va însura niciodată cu mine, pentru orice eventualitate.

Oricât ar părea de suprarealist acest fapt, la un moment dat am început să gătesc foarte bine. Nu mi-a ajutat la nimic, fiindcă bărbaţii din viaţa mea aveau idei preconcepute, credeau că e imposibil, din punct de vedere fizic, să faci o ciorbiţă la fel de bună ca un articol. Îl ţin minte pe unul care, înainte de fiecare lingură transportată la gură, se uita-n ea ca un lucrător din laboratorul de la Sanepid care a primit mostre de mititei din pieţe suspecte. A scos din strachină o pătrăţică de dovlecel şi a întrebat, filosofic, ”ce-i asta”. I-am răspuns, la fel de abisal, că e cianură. Cred că m-a crezut, deoarece a lăsat lingura jos, sprâncenele-n sus şi relaţia noastră la mijloc – nici caldă, nici rece, cum ne place la nebunie nouă, femeilor.   

Fac clătite foarte bune. M-am dedat la asta prin clasa a şasea, când în casa mea toată lumea voia să mănânce aşa ceva, dar nimeni nu voia să le prăjească. Mie îmi plăcea să mă simt utilă şi, cum nimic altceva din gama de treburi casnice nu mă punea în valoare, m-am refugiat în aceste păcate dulci. Mulţi ani mai târziu, un iubit de-al meu m-a blestemat artistic după ce i-am făcut clătite. A spus că din cauza mea s-a dus dracului tot tratamentul lui cu ceai de rostopască, acum îl doare ficatul din nou. Cu glas sfios şi graţios, i-am spus că e un drăguţ şi un dobitoc, deoarece nu l-a obligat nimeni să mănânce doişpe exemplare în timpul unei singure pauze publicitare. Mai ales că, recunosc, clătitele mele sunt doar un pic mai subţiri decât o ţeavă de eşapament. Sinceră să fiu, n-am mai văzut atâta viteză metabolică de când am asistat la un concurs de mâncat hamburgeri, unde un coleg de-al meu s-a înecat, l-am resuscitat şi nevastă-sa l-a lăsat după aia, Dumnezeu să ierte greaua lor căsnicie.

E foarte greu să faci mâncare. Femeile vor să ştie pentru cine gătesc, bărbăţii vor să ştie cine găteşte pentru ei. Într-un fel, suntem simbiotici (eufemismul pentru tâmpiţi). Dedic fiecare găluşcă pe care am ratat-o bărbaţilor care n-au ştiut să aprecieze găluştele pe care le-am reuşit. Logodnicul meu mă dojeneşte că l-am îngrăşat cu 30 de kile de când locuim împreună, adică de un an jumate. Eu o iau ca pe un compliment, dar soacra mea o ia, probabil, ca pe un avertisment clinic. Sunt între ciocan, nicovală şi aragaz. Mie îmi place să ţin discursuri pline de învăţăminte nutriţioniste şi să mă comport la un mod total opus. Da, dragostea trece prin stomac, doar că încă nu mi-e clar pe unde iese şi unde ajunge.