Amanţii au talent

„Te iubesc”, a mormăit el, abia trezit din mahmureală. I-am răspuns „aşijderea”, dar deoarece sforăia intens, n-a auzit această importantă precizare. Slavă Domnului! Urechea i se legăna în adierea tâmpeniei. Avea un talent remarcabil de a se trezi, de a trăncăni şi de a adormi la loc în zece secunde, mă mir că nu e în Guinness Book pentru fiziologie avansată.

-          Aş vrea să avem o viaţă împreună! - zise el, scărpinându-se în locul acela.

-          Ce părere are nevastă-ta despre acest micuţ amănunt? – zisei eu, nescărpinându-mă nicăieri.

-          Nu i-am spus, dar îi spun curând, ai să vezi. Adică n-ai să vezi, dar am să-ţi povestesc.

-          Cât de curând, iubi tembel?

-          Când termină copiii mei liceul, ca să-mi iau de-o grijă, dragă.

-          Un copil de-al tău are 5 ani şi alt copil de-al tău are 8 ani, deci dacă nu cumva te referi la nişte copii din flori, făcuţi prin cartier acum 17 ani, e cam naşpa.

-          Ai şi tu puţintică răbdare, că dragostea noastră este, nu-i aşa, eternă. Nu crapă cu una, cu două.

Există o instituţie e amantlâcului. Acum mulţi ani, am crezut un cretin care-mi spunea mereu că mă iubeşte atât de mult, încât ar fi în stare de orice, cu excepţia divorţului şi-a sincerităţii, astea erau ceva atroce, i se pungea stomacul numai când auzea despre ele.

Nu orice pămpălău poate fi amant. Nu orice bleandă poate fi amantă. Pentru a ocupa o asemenea funcţie, trebuie să ai un zvâc, să ai tupeu, să ştii să minţi coerent. Odată, demult, când eram mică şi proastă, iubitul meu încă însurat (”din greşeală”, cum lătra el) a răspuns la telefon, era la mine şi-l sunase nevastă-sa. Aia l-a întrebat unde e, normal, altceva nu-i trecea prin cap să întrebe. El a răspuns ca un bou ”la hipermarket, pufi” (fi-ţi-ar Pufi a dracului). Nevasta l-a uşuit la raftul cu brânzeturi, voia să ştie cât mai e Făgăraşu´. Ăsta habar n-avea, eu nici atât, că mănânc numai prostii, nicidecum brânză cu smântână. A zis ”treişpe lei”, la plesneală, şi tot la plesneală a fost şi creierul nevestei, era să facă atac ischemic. Cu ultimele forţe, ea a gâjâit: ”Sper că e o găleată de două kile!”.

El n-a putut confirma cantitatea, se chircea încă după ce-i dădusem eu un cot în ficat. A zis ”Da”, ca un ventriloc, deci trebuia ca, în drum spre consoartă, să cumpere o găleată de maclavais lactat, altfel încasa un timid şi romantic polonic în cap.

De ce bărbaţii însuraţi simt nevoia să necheze că sunt atât de atât de atât de nefericiţi acasă? Băi, reveniţi-vă-n simţiri, sunteţi tâmpiţi patentaţi. Hai să ne unim nesimţirile, imoralităţile şi prostiile. Hai să dăm mână cu mână, cei cu hachiţa română. Vrajba rea din gaşcă piară, piară amanţii din ţară. Între noi să nu mai fie decât şnaps şi bucurie.