Cele mai mari greşeli pe care le facem în viaţa de cuplu: Românii trebuie să înveţe că femeile au nevoie să fie ascultate, iar bărbaţii să se simtă apreciaţi
0
În dragoste şi în război totul e permis, numai că există momente în care orice relaţie de cuplu se transformă în teren de luptă, înfruntare din care ambii parteneri au de pierdut dacă nu realizează că nu există vinovaţi, ci multă furie, teamă, ruşine şi modele negative la care ne raportăm. Psihologul Gaspar Gyorgy şi expertul în parenting Otilia Mantelers au identificat cele mai grave greşeli pe care le facem în dragoste şi au oferit soluţii.
Cum ajungem să rănim omul iubit cu vorbe şi gesturi pe care nu le-am concepe la începutul relaţiei? De ce ne pierdem respectul pentru o persoană alături de care am decis că vrem să ne petrecem restul vieţii?
Când începe să devină mai important ce zic alţii despre relaţia noastră decât ceea ce ne comunică soţul sau soţia? Încearcă femeia, cu adevarat, să schimbe bărbatul iubit?
Dragostea nu este deloc simplă, iar angajamentele pe care ni le luăm faţă de un om cu care avem o relaţie de iubire includ respectul şi disponibilitatea de a încerca să rezolvăm împreună neînţelegerile care apar, inevitabil, de-a lungul timpului.
Psihologul clinician Gyorgy Gaspar şi expertul în parenting Otilia Mantelers. FOTO Arhiva Adevărul
Particularităţile cuplurilor
„Marea dificultate a cuplurilor din România este felul în care gestionează situaţiile de criză. De cele mai multe ori nu avem nişte strategii sănătoase şi eficiente. Din păcate, noi ne scoatem armele psihologice şi le îndreptăm spre partenerul de cuplu, şi mă refer la nişte comportamente pe care le folosim foarte frecvent.
Câteva dintre cele mai nocive sunt:
1. Atunci când partenerul suferă, critică-l. Critica este extrem de nocivă. Dacă eu o critic pe Otilia, ea nu va putea să îmi înţeleagă şi mie suferinţa, pentru că se va apăra.
2. Dispreţul este un indicator că această umbră negativă a divorţului este foarte aproape. Dispreţ înseamnă că îmi etichetez partenera, să fiu sarcastic, ironic, să mă consider superior.
Aud foarte des în cabinetul meu că partenerii se străduiesc. Bărbatul se confruntă cu o mai mare dificultate. De multe ori femeile nu îşi exprimă aprecierea pentru lucrurile pe care le fac bărbaţii. Nouă ne este frică de intimitate, din cauza experienţelor din copilărie, care ne afectează foarte mult. De multe ori, reactivitatea noastră la critică este foarte mare. În momentul în care partenera mă critică, eu mă apăr, pentru că mă fură toate experienţele din copilărie”, declară Gaspar.
Femeia în relaţie
„Eu aş face un pas în spate şi m-aş duce la cum suntem educate, noi, fetele. Suntem crescute pentru a avea grijă de relaţie. Societatea şi familiile ne învaţă că relaţia este mai importantă decât sinele. Un copil poate să îşi reprime nişte emoţii foarte uşor. Revenind la noi, la fete, noi ne reprimăm furia. Creştem mari, devenim femei adulte, şi în momentul în care el, partenerul, face ceva, furia reprimată în copilărie se revarsă asupra partenerului ca o critică”, spune Otilia Mantelers.
Cum răspund bărbaţii
„Majoritatea bărbaţilor se retrag şi opresc comunicarea. Îşi activează zidurile de protecţie şi există o foarte mare distanţă între ei şi partenere. Femeile verbalizează, dar nu contează atât de mult conţinutul, ci felul în care se exprimă. Dacă ea îşi spune părerea, dar nu mă atacă, nu intru în defensivă. Dar dacă ea nu ţine cont de acest lucru, eu închid uşa între noi şi mă retrag”, spune Gaspar Gyorgy.
Există nişte reguli de aur ale comunicării, iar una din ele să vorbeşti întotdeuna la persoana întâi. Este foarte important să îndrăznim să punem în cuvinte ce ne dorim. Este foarte important ca în comunicare să începem de la propria persoană. Sunt şi situaţii critice în care nu putem comunica, iar atunci ştim că avem nevoie de o pauză. Când nivelul de furie creşte foarte mult, avem nevoie de cel puţin 20 de minute pentru a ne calma. Este foarte important ca în perioada asta să nu mă gândesc la reproşuri şi să mă încarc cu şi mai multă furie, ci să mă relaxez, adaugă psihologul.
Cum acţionează ruşinea?
„Ruşinea este una din cele mai nocive şi mai perverse emoţii. Apare fără să ne dăm seama. Cei mai mulţi bărbaţi nu fac diferenţa dintre furie şi ruşine. Simt ruşine când partenera îmi transmite că nu sunt suficient şi intru în defensivă. Noi nu ne dăm seama când îl ruşinăm pe partener. Noi bărbaţii fugim şi nu îi spunem partenerei că a fost extrem de marcant ceea ce ni s-a spus. Dacă nu verbalizez asta, distanţa dintre noi creşte. Nimic nu îi apropie mai mult pe doi parteneri decât exprimarea emoţională, dar într-o manieră non-critică”, adaugă psihologul Gaspar Gyorgy.
Refuzul femeilor de a întreţine relaţii sexuale
„Femeile au tendinţa de a vorbi foarte mult şi se simt iubite când se deschid emoţional. Bărbaţii se simt iubiţi atunci când sunt acceptaţi din punct de vedere sexual. Refuzul este felul nostru de a-i respinge. Nu ştiu câte dintre noi ştiu cognitiv că bărbatul se simte pedepsit şi nu se mai simte iubit, dar simţim”, este de părere Otilia Mantelers.
„Nu putem vorbi de intimitate în plan sexual dacă nu există intimitate emoţională. Este foarte important ca noi românii să învăţăm că femeile au nevoie să fie ascultate, iar bărbaţii au nevoie să se simtă apreciaţi. Raportul feed-back-ului pozitiv ar trebui să fie de cinci la unu. Cinci lucruri pozitive, unul negativ, doar că de multe ori raportul se inversează. Este vorba de autodisciplină. Responsabilitatea trebuie să pornească de la noi, pentru că în controlul nostru se află propriile reacţii, propriile cuvinte, propriile exprimări”, spune Gaspar Gyorgy.
„În general, bărbaţii nu ne spun ca noi să ne schimbăm. Noi vrem să îi schimbăm pe bărbaţi la un moment dat în relaţie, pentru că, crescând aşa obediente, nu suntem obişnuite să ne cerem drepturile, să ne revoltăm. La începutul relaţiei suntem prea docile, la un moment dat vedem că schimbarea nu vine de la el. Nu ne comunicăm nevoile, de teamă, la momentul la care apar, ci aşteptăm. Bărbaţii sunt receptivi şi dacă am comunica de la început, lucrurile ar fi mult mai simple”, menţionează Otilia Mantelers.
Teoria ataşamentului spune că din momentul în care ne naştem avem o nevoie biologică de conectare. Dacă părinţii noştri ne ignoră, de mici învăţăm că atunci când l-ai prins pe celălalt de mână trebuie să îl ţii cu putere. Acest tipar de ataşament, la început inconştient, rămâne cu noi pe parcursul întregii vieţi. La vârsta adultă, când apar probleme, nevoia noastră este de conectare, vrem ca celălalt să ne fie alături şi de multe ori simţim nevoia să ţipăm, pentru ca cineva să ne audă. Partenerul, pe de altă parte, a învăţat că emoţiile trebuie reprimate pentru că nimeni nu le bagă în seamă, a explicat Gaspar Gyorgy.
Părinţii în relaţia de cuplu
„O relaţie de cuplu, la început, niciodată nu este compusă din două persoane, ci din şase. Noi doi şi părinţii. Noi venim la pachet cu toate bagajele din copilărie. În momentul în care intrăm într-o relaţie vom face acelaşi lucru pe care îl fac părinţii noştri, avem aceleaşi comportamente pe care le vedeam în copilărie şi juram că nu le vom avea. În momentul în care apar probleme, avem tendinţa să fugim la părinţi. Apar şi mesaje de genul «eu ţi-am spus că nu este potrivită pentru tine». Părinţii greşesc foarte mult. Cel mai important este că părinţii să valideze emoţiile şi să îl îndrume din nou pe copil spre parteneră. Este foarte important ca atunci când se pun bazele unui cuplu să existe graniţe, să gestionăm relaţia şi să punem limite celor din exterior. Părinţilor noştri le este foarte greu să rămână obiectivi. Ei au cele mai bune intenţii, dar să nu uităm că drumul spre iad este pavat cu cele mai bune intenţii”, a declarat Gaspar.
Se încarcă comentariile...
