S-a deschis Muzeul Naţional de Kitsch Contemporan

În apocalipsa după Cârciumari ( 20:13) se spune – “Şi va veni o locantă la care toţi se vor mira de nemaivăzuta sa lipsă de gust.”  Multe mi-au fost date să văd şi să cunosc în cele 38 de primăveri strânse în buchetul vieţii dar experienţă ca cea de sâmbăta  trecută, mai rar.

Povestea mea începe cu un imbold de neoprit al trupului şi al spiritului în egală măsură, imbold ce m-a aruncat afară din casă direct în mijlocul parcului Herăstrău în prima zi cu adevărat de primăvară născută de 2013. Ca mai tot bucureşteanul bucuros la razele pline de speranţa ale astrului în jurul căruia de-o eternitate ne învârtim, mi-am luat familia şi  câţiva prieteni şi am descins în parcul mai sus amintit pentru a simţi mirosul ierbii ce împinge cu colţul pământul reavăn. E drept că n-am prea simţit acest miros cotropit fiind de alte mirosuri la fel de primăvăratece cum ar fi: mirosul de popcorn, de porumb copt, de vată de zahăr şi uneori briza uşoară a unor concitadini certaţi cu şarpele de apă. Şi când soarele s-a aşezat lejer chiar deasupra ţestelor noastre albicioase am simţit cu toţi aceiaşi fluturi în stomac veniţi de data asta din foamea prânzului si nu din deşteptarea primăverii. Cum tot poporul cotropise deja întregul parc, găsirea unei mese în locantele auxiliare a devenit deja o problemă majoră. Cu toate astea, în nesfârşita mea inspiraţiune mi-am adus aminte de o Trattoria Il Calcio pe care am zărit-o în alergările mele matinale din jurul lacului ce dă numele parcului. Am dat năvală dar toţi opt şi culmea norocului că o duduie lascivă de la intrare ne-a indicat faptul că ar mai fi locuri pe ponton. Ce poate fi mai frumos intr-o după amiază însorită decât o masă cu familia pe ponton. Aşadar ajunşi pe ponton o altă duduie, parcă mai lascivă decât prima ne-a întâmpinat şi ne-a comunicat s-ă încercăm în restaurant căci pe ponton nu sunt mese de opt. “Păi din restaurant venim!!!”  În cele din urmă, vărul meu , considerat un fel de eminenţă cenuşie a familiei, a avut o idee ce ar fi putut revoluţiona industria gastronomică mondiala dacă ar fi fost patentată: “Putem să unim două mese…” Uoau ! Tânăra lascivă vizibil impresionată de această idee de geniu a bălmăjit într-un grai straniu: “Daa…. Cred că putem” Am pus mâna şi noi , precum cunoscătorii la marea unire dintre două mese aflate una lângă alta şi ne-am bucurat cu toţii copilăreşte de obţinerea unei mese de opt persoane.

Nu am apucat să ne tragem bine scaunele sub noi că o undă puternică de muzică House ne-a atacat direct în moalele capului. Era ca şi cum cineva ar fi tăiat lemne cu o drujbă şi cu o freză dentară în acelaşi timp. Am dat disperat din mâini să găsesc un chelner salvator. În cele din urmă am prins din zbor o chelneriţă şi am rugat-o cu cerul si pământul să dea muzica mai încet. Ne-a promis că o dă şi ne-a întins meniurile. Am întrebat-o dacă sunt alte mâncăruri faţă de oricare Trattoria Il Calcio iar ea politicoasă ne-a spus că:  “Nu. Meniul e la fel” Un alt prieten, celebru şi el pentru atenţia la detalii, a întrebat de ce toate produsele sunt considerabil mai scumpe decât în alte restaurante din lanţ dacă e acelaşi meniu. “Pentru că aici amenajarea e mai pe lux!” ne-a sosit explicaţia plină de sens. Şi de aici s-a declanşat nebunia. Am început să studiem amenajarea de lux pe care în vâltoarea evenimentelor nu avusesem răgazul să o savurăm. Pontonul gătit tot cu satenuri , fotolii din gama “lucesc deci exist”, vitraliu la cuptorul de pizza şi tot felul de acareturi care să exprime bunăstarea. Deasupra tuturor trona un tablou pictat în ulei ce îngloba tot ce a dat mai colorat fotbalul românesc de după revoluţie. Este celebrul tablou de familie pe care îl găsiţi în oricare dintre restaurantele lanţului doar că aici mai mare, mai colorat si mai cuprinzător. De la Mutu la Vasile Turcu, de la Olăroiu zugrăvit în straie de arab la Gigi Becali, erau toţi. În mijloc chiar el, patronul, alături ( am dedus noi) fiice si soţie. Înduioşător am putea spune. Am regăsit extrema operă de artă tipărită şi pe meniu. Stârniţi de aceste prime detalii am intrat şi în restaurant pentru un tur complet. În drumul către intrare am trecut pe lângă Colosseum si Domul din Milano, pictate amândouă pe faţada unor magazii probabil de acelaşi artist al casei neomoderno-renascentisto-impresionist. Recunosc cu sinceritate că m-am oprit în faţa acestor emulaţii artistice de pe magazie uimit de-a dreptul,  fiindu-mi aproape imposibil să mă dezlipesc de această stupoare ( am mai trăit această senzaţie pe vremea defunctului OTV). Pătrunşi în templul sacru al cârciumii am descoperit lucruri de o măreţie absolută dacă stai sa le măsori pe o scară delimitată de cultura manelisto-fotbalistică pe de o parte şi de cultul maniacal al personalităţii unui proprietar pe de altă parte. Amenajarea lux era chiar lux – canapele mari şi impunătoare nişte replici din microfibră ale unor canapele art deco argintii cu negru. Dar “la piece de la resistance”  consta în broderia cu fir de aur de pe spătarul fiecărei canapele, broderie ce dezvăluia un nume celebru de fotbalist : “Rădoi”, “Zidane”, “Raul”,etc. Pesemne că autorul vroia să transmită privitorului senzaţia ca aceste tronuri sunt destinate zeilor fotbalului. Probabil. Discuţia rămâne deschisă când vine vorba de Rădoi…

De jur împrejurul acestor canapele se găseau vărsate în spaţiu scaune de plastic sau de piele replici via China după Cartel, Starck sau cine ştie ce designer lucios. Cortine mov de imitaţie de tafta şi candelabre ce se imitau singure alături de scaune înalte de bar cu huse albe cu fermoarul la vedere completau mirificul peisaj. Şi când credem că nimic din gama lux nu ne mai poate surprinde, am descoperit baia. În chiuvetă zăceau flori adevărate peste care îţi puteai spăla unsoarea rămasă pe mâini de la cotlete. Pe fiecare petală de floare din spălător era tatuat cu roşu Trattoria Il Calcio. Ca să nu uiţi de unde vine luxul.

Ne-am întors pe ponton unde muzica era mai tare. Disperat am oprit un chelner tânăr şi aproape ca i-am ţipat în ureche să dea muzica mai încet.  “Nu merge mai încet, aici pe ponton e un fel de lounge, mai de seară”, “Care seară prietene că e ora 13.30 şi voi serviţi prânzul într-o atmosferă de club de noapte”. Degeaba. Am regretat că apucasem să comandăm. Odată pentru că a trebuit să îndurăm aberaţiile muzicale ale unui barman cu nefericire de DJ şi a doua oară pentru că am aşteptat o oră şi 25 de minute după felul principal. Nimic din ce am comandat nu a avut vre-un ce. Carpaccio-ul de peste sau de raţă purta un uşor miros de congelator iar bruschetele aveau trei bucăţi de roşie refuzate la export. Pastele au fost doar nişte paste iar muşchiul de viţel de lapte pe care mi l-am comandat eu şi-a găsit sfârşitul fix 45 de minute mai târziu in toaleta din Mall Băneasa. Am zăcut toată seara şi încă nu ştiu dacă a fost doar de la viţel sau poate de la muzica sau decorare.

La final am plătit probabil cu vreo 15% mai puţin decât am fi făcut-o la Di David ( şi comparaţia nici măcar nu-şi are rostul). 

Soarele stătea la două suliţe deasupra lacului iar noi am părăsit locanta cu convingerea că în ţara lui Gigi acest loc îşi are cu siguranţă publicul său delirant. Din fericire noi nu ne număram printre admiratori. Nici în superba sâmbătă trecută şi probabil în niciuna dintre sâmbetele ce au să vie în viaţa noastră atât de scurtă pentru a o risipi în nonsensuri gastronomice.