Şi ca să mai rămânem puţin la subiectul clienţi... Dacă ar avea obiceiuri proaste legate doar de ce mănâncă, ar fi nemaipomenit, pentru că nu ar interesa pe nimeni altcineva. Dar au destule şi care trec dincolo de farfuria şi de masa lor. Una dintre cele mai mari şi mai profunde plăceri în viaţă este să fii înconjurat şi să trăieşti printre oameni educaţi, civilizaţi. Imaginaţi-vă cum ar fi să mâncaţi în fiecare zi în restaurante în care oamenii ies afară sau pe hol când vorbesc la telefon, în care îşi lasă paltoanele la cuier, nu pe spătarul scaunului, în care nu vorbesc tare şi nu fac în permanenţă poante ca să-i facă pe cei de alături să râdă isteric, în perpetuul neurotic search for fun...

Internetul a adus în prim-plan, a amplificat şi chiar a exacerbat mitul „micului restaurant cu suflet“. Iar dacă e şi ascuns, cine ştie pe ce coclauri şi încă puţin cunoscut cititorului, e şi mai bine. Acolo, în acele mici oaze de umanitate într-un deşert de impersonalitate, un bucătar, respectiv bucătăreasă cu suflet, care în folclorul urban invariabil a lăsat în urmă un mare salariu la o multinaţională ca să se apuce de gătit şi de primit clienţii, face mâncare cu suflet, aşadar, şi ţi-o serveşte cu suflet într-un decor simplu şi auster, dar plin şi el tot de sufletul personajului în cauză.

Am bătut drumurile neasfaltate ale Bucureştiului şi împrejurimile marelui oraş ca să ajung la toate aceste mici restaurante cu suflet care mi-au fost recomandate, cu promisiunea că voi mânca acolo ceva ce nu voi uita. Am fost, mi-am stricat maşina pe toate uliţele, am mâncat, am vorbit cu sufletiştii în cauză. Mi-a plăcut de ei, mi-a plăcut ambianţa cu suflet, însă vreo mâncare cu suflet pentru care să vreau să revin neapărat, sau să o recomand unui neduşman, eu încă nu am găsit. Mâncarea cu adevărat bună tot la marile restaurante am găsit-o, la cei care au investit mult în produsele de cea mai bună calitate, în echipamente, în bucătari talentaţi şi, mai ales, citiţi. Am ajuns la concluzia, pe care nu mi-o va mai demonta cineva vreodată, ca sufletul adăugat în mâncare nu-i modifica nicidecum gustul. Schimbă ambiantă, e drept, schimbă serviciul, te simţi uneori minunat acolo, însă gustul mâncării nu. Dar mitul are resurse aproape nelimitate, aşa că va fi la maximum şi cu mare succes exploatat şi de acum înainte. Gata cu sufletul, punct, e momentul să trec la alt subiect.

Preţurile acum: îngrijorător de mulţi bucureşteni îi blamează pe managerii de restaurante pentru preţurile pe care nu şi le pot permite, sau, oricum, nu atât de des pe cât ar vrea ei. În mintea lor, a clienţilor, zic, responsabili pentru nivelurile preţurilor sau ale salariilor dintr-o ţară sunt patronii şi managerii de companii, şi nimeni altcineva. Fiindcă într-o ţară fără intervenţia statului în stabilirea preţurilor şi a salariilor, companiile şi managerii le fixează, nu altcineva, e la mintea cocoşului, argumentează ei. Aţi auzit pe cineva care să înjure politicienii sau pe alţii de aceeaşi teapă pentru raportul dintre salarii şi preţuri în Bucureşti şi în jur? Eu nu prea, şi ştiu bine că nici nu voi auzi.

Însă aud zilnic despre sclavia angajaţilor faţă de angajatori, despre exploatare şi multe altele asemenea. Nu cred că vă puteţi imagina câţi clienţi şi angajaţi îi urăsc visceral pe patronii şi pe managerii de restaurante pentru salariile pe care le primesc acolo şi pentru preţurile mâncărurilor, respectiv. Asta în condiţiile în care sunt multe restaurante în care niciun chelner nu pleacă cu mai puţin de 1.500€ în buzunar la sfârşitul lunii. S-ar îngrozi aceşti patroni şi manageri dacă ar afla. Eu ştiu mai bine decât alţii despre toate acestea pentru că meseria mea e în altă parte, acolo unde sunt chiar în mijlocul relaţiilor dintre angajaţi şi angajatori, de aproape 30 de ani. Asta, cu scrisul despre restaurante, e aşa, ca să nu mă apuce depresia numai cu ce văd în domeniul resurselor umane.

Ca să conchid, preţurile din restaurantele bucureştene, cu foarte, foarte puţine excepţii, sunt corecte şi normale, şi cel mai adesea la nivelul unui profit atât de mic pentru acel patron, încât s-ar ruşina şi el cu veniturile lui în faţa unui şofer de la metrou sau a unui alt angajat de la stat. Însă, aşa cum am scris de atâtea ori, ignoranţa şi ipocrizia românilor sunt maxime, şi vor rămâne la acelaşi nivel încă vreo două, trei generaţii, cel puţin.

Şi oamenii aceştia din restaurante reuşesc să menţină preţurile rezonabile chiar în pofida războiului declarat de politicieni împotriva lor. Sigur, împotriva tuturor businessurilor, dar să rămânem deocamdată la restaurante şi industria ospitalităţii, în general. Dacă ne-am gândi la un scenariu abstract prin care în Franţa, să zicem, s-ar duce guvernul nostru ca să-i conducă, fără îndoială că jumătate dintre restaurantele lor s-ar închide deja după mai puţin de un an. Nu ar mai putea să-şi ia nişte morcovi sau câteva ouă de la o fermă din apropiere, ar trebui să facă un mic dosărel pentru fiecare găină cumpărată, cu copii de avize şi certificate pe care numai marile lanţuri de supermarkets şi cash & carry le pot procura. Şi multe, multe altele. Ca antreprenorul şi managerul român e uneori un adevărat erou, nu îndrăzneşte să spună nimeni în public, desigur.

Şi tot cu concursul autorităţilor – şi nu vorbesc aici despre toleranţă, ci chiar despre încurajare făţişă – în incredibil de multe restaurante se fumează fără nicio jenă. Au prins cu toţii curaj acum, că au văzut că nu se întâmplă absolut nimic, că nici măcar nu se mai feresc. Am sunat la poliţie de câteva ori, deşi ştiam că nu se va întâmpla nimic, îi cunosc bine pe poliţişti, mai bine decât mulţi alţii. Au venit, fiindcă erau obligaţi prin regulamente să răspundă unor astfel de solicitări, după care mi-au spus în faţă, cu tot cinismul pe care lipsa de educaţie ţi-l dă adesea, că ei nu văd pe nimeni fumând. După care s-au cărat la ale lor.

Căţeii, pisicile şi alte eventuale dobitoace pe care... (va urma)