Casa Bana. Atât

De multe ori cârciumile adevărate sunt ascunse ochiului mâncătorului de rând. Sunt pentru cei ce ştiu să le caute şi mai ales pentru cei ce ştiu de ce să le caute

Dacă m-aş fi născut poet, probabil că instinctul mi-ar fi dictat să scriu o cronică în versuri despre Casa Bana, o odă patetică şi pasională: Oda Dependentului de gusturi şi a Robului şpriţului de după-amiază, Imnul lui „Pierde Ziua” şi al tovarăşilor săi, Cântecul Ajunsului cu visuri de ratare. Cum, în ziua în care năştea mama mea, stocul de poeţi era deja epuizat şi singurele locuri vacante erau la epigoni şi catrenişti funerari, am hotărât să urmez o cale prozaică, fapt ce face ca următoarele rânduri să fie banale în comparaţie cu ce experienţe poţi trăi la Casa Bana. Locul în discuţie e un soi de haiduc al restaurantelor de pe la noi, un Pintea al vremurilor noastre. În ziua în care administratorii, proprietarii şi managerii restaurantelor bucureştene ieşeau cu coşurile gemând de greutate din Metro, Selgros sau Carrefour, pregătindu-se să servească mâncare tradiţională în containere chinezeşti, la Casa Bana se cărau pe scări borcane cu „zacuscă iute de vinete” puse de cu toamna în beci. În clipa în care bucătarii de prin urbe desfăceau conserva de murături bulgăreşti şi tăiau subţire mezelul ce nu a văzut niciodată carnea, la Casa Bana se turnau gogonele în butoaie şi se întorcea pastrama în afumătoare.

Mi-e greu să numesc Casa Bana restaurant... nu prea se încadrează în canoanele acestei tagme; cred că termenul cel mai propriu ar fi „la cineva acasă” şi asta e de fapt. O poartă roşie pe o stradă pierdută în buricul capitalei, fără firmă, fără vreun indiciu că acolo s-ar afla un loc public de destrăbălare culinară. Intri în curte, mergi până în fund şi dai de nişte mese, o boltă de struguri şi un butoi cu must. Poţi avea impresia că ai greşit adresa; pare o curte de oameni. Cârciuma nu are nici o treabă cu vreun concept de amenajare... nimic, nu asta e important. Dacă sunteţi dependent de farfurii Villeroy sau de pahare Versace, dacă nu mergeţi la toaletă decât dacă are sonata a 9-a a lui Beethoven pe fundal sau dacă vreţi un chelner cu butoni la cămaşa, atunci uitaţi de acest loc. Casa Bana are un singur raţionament pentru care merită să fie vizitată – mâncarea. Tot ce se mănâncă este produs în interiorul acelei curţi şi e dedicat oamenilor ce caută gusturi pierdute din copilărie, oamenilor ce se pot lăsa pradă unui desfrâu gastronomic. Ciudat e faptul că străinii înţeleg acest loc mult mai bine decât mulţi români, sunt fascinaţi de ancestralitatea meniului şi de simplitatea conceptului.

Odinioară aveam bunul obicei ca o dată pe lună sa ma abtiguiesc marţea la prânz cu caţiva prieteni in curtea cu pricina. Numeam acest lucru Actiune Anticorporatistă, adică nu-i nimic mai frumos decât un ospăţ de prânz terminat turmenat în mijlocul săptămânii. Vă voi înşira meniul pentru a-mi susţine teza. Pârjoale proaspete de porc cu mărar, zacuscă iute de vinete, plăcintă din brânză de capră cu chimen, piept de raţă afumat (repet: toate mezelurile şi preparatele din carne sunt făcute acolo), batog de morun, icre de ştiucă, apă minerală în sticlă de sticlă. Peste toate astea, oamenii fac un fel de foie gras local din ficat de raţă – o splendoare calorică cu accente de monument papilar. Pastrama de berbecuţ s-a topit în gură şi s-a scurs în inimă. Cârnaţii sunt făcuţi cu pricepere, răbdare şi ştiinţă. Totul stropit cu vin din butoiul din curte şi ţuică galbenă, iar pe fundal (marţi la prânz) o petrecere cu lăutari şi voie-bună.

În meniu găsiţi urs, mistreţ, morun, nisetru şi tot ce nu aţi crezut că veţi mai trăi să citiţi în Bucureşti. De câte ori mai vine pe masă câte un preparat, instinctual îţi vine să aplauzi. Concluzia unică pe care o poţi trage după o masă aşezată este aceea că restaurantul Casa Bana nu vinde mâncare, vinde senzaţii şi stări ale căror catalizator imoral are rădăcini culinare. Nu ştiu cât va mai exista acest loc ce sfidează legile europene şi comunitare de echilibru alimentar şi de control riguros al produselor, cât va mai trăi acest cuib de anarhişti ce sfidează forţele supreme ale hipermarketurilor şi legile globalizării... probabil că nu foarte mult, în ţara lui „conservă” şi în cartierul lui „semipreparat”. Însă, atât cât va mai trăi, e bine să ne bucurăm de fiecare clipă a inocenţei unei bucătării libere!