Aşadar, îmi trimite lumea e-mailuri că Patrizia Paglieri tocmai a deschis un alt restaurant, al nu ştiu câtelea, şi că să mă duc să văd. Signora Patrizia Paglieri e o italiancă pe care o cunosc mulţi patroni de restaurante şi despre care şi eu ştiu destule.

M-am dus, aşadar. Eram îmbrăcat în trening, tenişi, cu tricou, adică aşa cum umblu eu de obicei. Zic asta pentru că e posibil ca să aibă o legătură cu dialogul care va urma. Îmi dădusem întâlnire cu Florin, prietenul meu, care ajunsese deja, îl şi văzusem încă de afară, se aşezase la o masă chiar la geam şi mă aştepta.

Văd Allucinante by Patrizia deasupra, şi intru. Dau nas în nas cu un chelner. Unul foarte tânăr, cu figură de licean, îmbrăcat cu tricou şi blugi.

- Pe cine căutaţi?

O clipă am rămas descumpănit, nu-mi mai aduceam aminte să fi fost luat aşa din scurt într-un restaurant. Oricum, nu în memoria recentă. De obicei sunt somat cu un „Spuneţi!“ sau cu extrem de politicosul „Da, vă rog!“ Dar m-am adunat repede, mai ales că ceva îmi stârnea curiozitatea...

- Pe Florin!

- Nu avem niciun Florin aici!

- Ba aveţi!

- Nu, nu avem niciun Florin aici. Eu îi cunosc bine pe toţi angajaţii şi vă spun că nu avem niciun Florin.

- Eu sunt sigur că aveţi aici un Florin!

- Asta e o şmecherie veche, să intri în casa cuiva pretextând că cauţi pe nu ştiu cine, dar de fapt tu să urmăreşti altceva. Mai bine aţi pleca şi v-aţi vedea de treabă...

- Da, aveţi dreptate, cunosc şi eu şmecheria asta. Şi da, în mod normal aş fi plecat şi mi-aş fi văzut de treabă, dar totuşi trebuie să mă văd cu Florin.

- Dar v-am spus că nu lucrează niciun Florin aici!

- Dar ce, am spus eu că lucrează aici?

- Şi atunci pe cine căutaţi?

- Pe Florin...

Şi discuţia a mai continuat puţin, după care l-am lăsat şi m-am dus la masă. Florin îmi tot făcea cu mâna din celălalt colţ al restaurantului, crezuse că nu-l observasem, pesemne.

Şi încă ceva, înainte să închei căldură mare... Chiar acum, când m-am pus la calculator să scriu despre Allucinante, m-am uitat pe Internet să văd care e numele de familie al Patriziei şi primul lucru care mi-a apărut din search a fost o poză a Patriziei alături de chelnerul cel suspicios! Pe care îl şi numeau, Francesco Paglieri, fiul Patriziei. Nu că ar fi contat prea mult cine m-a dat afară din restaurant, dar dacă tot am găsit informaţia, poate e utilă şi altora care nu vor fi pe gustul junelui Paglieri...

Dar să revenim la restaurant. Allucinante e la parterul unui bloc mândria-comuniştilor, pe 13 Septembrie chiar înainte să ajungi la Marriott, şi peste drum de Catedrala Mântuirii Neamului. În acel loc ţin minte Autographe, restaurantul în care şi-a început Alex Petricean cariera de bucătar de succes, prin 2012. Probabil că au mai fost şi altele între timp.

Au un singur salon, destul de larg şi de înalt, cu nişte stâlpi de rezistenţă care segmentează destul de brutal spaţiul. Prin pereţii de sticlă vezi Catedrală, mica biserică de lemn Paraclisul Catedralei, şi chiar şi hotelul Marriott, în stânga. Amenajarea e surprinzătoare pentru zilele noastre, cu pereţi gri lucios, tavanul negru, scaune gri şi ele, podeaua la fel, ceea ce face recele şi impersonalul spaţiu comercial comunist şi mai cenuşiu. Fotoliile sunt foarte comode, şi au şi banchete la perete.

Meniul e destul de lung, cu de toate, mai cuminte şi mai conservator decât ne aşteptam, cele mai multe fiind felurile obişnuite din bucătăria italiană.

Chelnerul s-a străduit să ne convingă să luăm un antricot de vită la grătar, în urma întrebării noastre legate de ce e mai bun de mâncare la Allucinante. Apoi a schimbat tactica şi a ţinut-o una şi bună, că toate sunt foarte bune acolo. La fel de foarte bune toate? Da! La fel – la fel, în mod egal toate mâncărurile de aici? Da! Sigur, asta după celebra şi profunda depinde ce vă place dumneavoastră, pe care orice chelner din Bucureşti pare să şi-o însuşească chiar din primele cinci minute în această interesantă meserie. Dar chelnerul nostru – nu liceanul, ci unul vânjos, cu ţinută de ospătar, tot cenuşie, evident – ne-a spus-o cu toată dorinţa de a ne da o informaţie utilă şi convingerea că i-a şi reuşit, după cum se vedea pe faţa lui. Acum îmi pare rău că l-am stresat atât de tare, el s-a străduit să-şi facă treaba bine, a fost tot timpul atent şi prompt.

Cum toate mâncărurile sunt la fel de foarte bune şi în mod egal la Allucinante by Patrizia, am luat la întâmplare. Clătite umplute cu ciuperci, porc cu cartofi la cuptor şi paşte cu creveţi şi dovlecei. Care au fost mediocre toate. Aproape în mod egal. Clătitele au fost bunicele, însă nimic special cu ele, toate clătitele sunt cel puţin bunicele, indiferent ce ai pune în ele. Nu am simţit gustul sosului de la porc, iar cartofii erau reci de-a binelea, au rămas în farfurie. Nici sosul de la paste nu a avut vreun gust. Creveţii au avut gust de creveţi şi dovleceii de dovlecei, însă aşa au peste tot în Bucureşti, din câte ştiu eu. Nici cappuccinoul cu spumă separată nu a fost cine ştie ce, dar ăsta de la felul în care a fost făcut, nu de la cafea. Până la urmă, din tot ce am mâncat la Allucinante, amuse bouche-ul cu cremă de brânză şi trufe a fost cel mai bun, şi la fel pâinea şi grisinele.

Preţurile nu sunt mari, dar deocamdată asta nu foloseşte prea mult. Erau câţiva clienţi, vreo trei mese ocupate la prânz. Presupun că se duc mai mulţi seara, îmbrăcaţi de duminică, aşa se întâmplă la astfel de restaurante, de obicei.

Am mâncat la mai multe dintre restaurantele în care a gătit Patrizia Paglieri înainte, dar acolo era mult mai bună mâncarea. Presupun că Allucinante e în faza de testare pe banii clienţilor şi de aşezare, şi că nu va rămâne aşa. Sau poate că am fost subiecţii vreunui experiment de care nu ne-am prins noi. Dar o să mai trecem pe acolo, ca să ne lămurim. Oricum, o să am grijă să mă îmbrac frumos, poate nu o să mai dea afară micul Paglieri...