Şi caii se mănâncă, nu-i aşa?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

România are talentul inconfundabil de a deveni celebră periodic din cauza unor subiecte ce o portretizează adeseori într-un fel de vest sălbatic al venerabilului şi uneori senilului continent.

Încă de pe vremea când Piranda şi compania inventau terina de lebădă vieneză, neamul românesc a intrat în conştiinţa europeană ca un fin cunoscător al dedesubturilor gastronomice. În timp, povestea a mai fost alimentată şi de păţaniile comunităţilor de pe sub podurile Romei a căror specialitate culinară era ciulamaua de porumbei din Piazza Navona. Sigur, toate acestea fiind doar mici picanterii menite să nu ne facă uitat spiritul între episoade mult mai celebre precum Crima Secolului, Jaful Secolului sau Contrabanda Secolului.

Ultima păţanie a neamului lui Păcală pare să fie epopeea cărnii de cal.

Începută  „en fanfare” pe CNN cu un minunat discurs al ambasadorului Valahiei la Londra, într-o engleză moştenită de la Emil Bobu, parabola mincemeat-ului a continuat să ţină sus peniţele însetate ale ziariştilor de pretutindeni.

Esenţa poveştii pe care o spune toată lumea constă în faptul că mândra noastră ţărişoară exportă carne de cal cu etichetă de vacă. Aceasta este principala problemă asupra căreia toţi au căzut de acord. Că om fi greşit noi eticheta, ca or fi greşit-o alţii aproape că nu mai contează. Ce contează e că s-a încercat vânzarea ciorii vopsite pe post de papagal. Mai departe a rămas cum s-a stabilit, adică să nu se mai greşească etichetele. Se pare, însă, că pe nimeni nu a surprins faptul că această dezbatere a scos la iveală nişte cifre ce pe mine unul mă pun pe gânduri. România exportă anual vreo 6000 de tone de carne de cal asta însemnând că anual sunt sacrificaţi vreo 20.000 de cai. Cum ar veni pe mesele europenilor cu etichetă în regulă îşi găsesc ultimul drum o armată de bidivii locali.

Înainte de problema comercială, economică sau de ce natură o fi ea mie mi se pare o problemă morală. Am trăit tot timpul cu senzaţia că tovarăşul cel mai de preţ al omului de peste şase mii de ani se pensionează, nu se tranşează în abatoare.

Ce fel de specie de animal suntem noi, umanoizii, dacă ajungem să-i luăm gâtul fiinţei alături de care timp de mii de ani ne-am petrecut viaţa.

Aproape că nu există basm românesc în care calul să nu fie în centrul atenţiei, frumos şi falnic după ce ia o gură de jeratic, aproape că nu există erou important din istorie care să nu fie reprezentat alături de calul său. Nu de nevastă, nici de tovarăşii de beţie, ci de cal. Nu spune asta oare mai mult decât orice cuvânt despre legătura noastră cu acest animal?  Când am ajuns să-l punem de butucul de măcelărie, ba chiar şi mai înjositor să-l vindem pe post de carne de vacă? Pentru majoritatea dintre dumneavoastră ce n-a avut privilegiul să mângâie un cal sau să-l călărească trebuie făcută menţiunea că este singurul animal (poate uneori alături de câine) ce comunică efectiv cu omul, ce simte alături de el, ce înţelege lucruri mai bine decât mulţi dintre semenii omului.  Am văzut cai suferind şi de fiecare dată m-a sfâşiat suferinţa lor prin demnitatea cu care o suportau. Fie că era un cal bătrân îngenuncheat sub loviturile de bâtă ale unui proprietar beat ce ţinea morţiş să urce o căruţă cu lemne într-un vârf de deal, fie că era un armăsar frumos rămas cu picioarele din faţă rupte după o săritură peste un gard de sârmă ghimpată, fie că era o iapă gestantă călcată de un tractor. 

Sunt toţi cai pe care i-am cunoscut în copilăria sau în adolescenţa mea şi care mi-au rămas întipăriţi pe retină pentru totdeauna. De fiecare dată când merg prin ţară încă mă minunez de cât de mulţi cai participă încă activ la viaţa comunităţilor. Pe câmp sau pe păşune, pe uliţe sau pe şosele îi întâlnim mai mereu.

Din această cauză douăzeci de mii de cai pe an într-un abator mi se pare prea mult pentru un popor ce încă, parte din el, trăieşte în comuniune cu acest animal. Mi se pare nefiresc si lipsit de moralitate ce facem cu urmaşii lui Catalan, Voitiş, Bator sau Breazu. În ţara în care vipera este monument al naturii, protejat prin lege, calul domestic poate fi sacrificat fără nici o problemă atâta timp cât este etichetat corect.

Poate că această problemă a mea pare foarte mică în comparaţie cu ce alte probleme se confruntă naţia noastră mai ales în aceste zile. Şi totuşi în semn de solidaritate cu blândul animal aş vrea să etichetez toate statuile ecvestre de pe teritoriul României. Pe calul lui Mihai Viteazu sau al lui Ştefan sau al lui Carol să pun o etichetă pe care să scrie: Carne de cal – Made in Romania.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite