Nu sunt multe maşinile întâlnite pe firul epic al celor 17 ani de presă auto care să genereze în lăuntrul meu atâta emoţie, să mă facă să simt nevoia de a privi în gol pentru a contempla cinematica ideatică generată de acest puseu afectiv. Paradoxal, undeva în spatele cortinei, mai surprind un eu care se simte vinovat că pică pradă acestei vulnerabilităţi şi că nu reuşeşte, poate, de mai multe ori să fie pe aceeaşi lungime de undă cu automobilele testate... dar probabil, la maxim 6 luni aş avea nevoie de o cură cu pajişti verzi pentru a-mi linişti neuronii.

Mazda MX-5 30TH Anniversary

Când am păşit în presa auto, Mazda MX-5 era deja un mit, o legendă. A doua generaţie, NB, era pe final de carieră. În 2005 a fost lansată a treia generaţie, NC, şi este modelul care m-a virusat cu pasiunea MX-5.

Dacă vă aşteptaţi să citiţi un test clasic, o să vă dezamăgesc, va fi mai mult o enumerare a ingredientelor care m-au făcut pe mine să iubesc acest model, să justific tableta efervescentă de emoţia care s-a dovedit a fi MX-5 30TH Anniversary.

Nu voi uita niciodată primul test cu MX-5, undeva prin 2008. Era un model albastru, unul la volanul căruia încercam să nu arăt cocktailul de extaz şi timiditate indusă de aerul mitic al modelului. L-am avut peste weekend, am fugit la munte cu el. L-am învăţat cu timiditatea celui care mai avea multe de învăţat din spatele volanului, dar şi cu entuziasmul unui adolescent îndrăgostit care îşi face un blazon din a exagera. Probabil, atunci, la volanul lui MX-5 am arătat ca un individ aruncat pentru prima dată pe gheaţă încălţat cu patine. Simt vreo urmă de jenă când îmi aduc aminte de transpiraţiile reci generate de subvirări sau mici supravirări? Nu, dansul se învaţă în ring.

A venit anul 2010, şi Mazda a vrut să aniverseze 20 de ani de existenţă MX-5. Petrecerea şi dansul au fost organizate în Italia, pe circuitul Adria International Raceway. Trei români şi doi sârbi au avut grijă de destinele unui MX-5 care se apropia de specificaţiile unei versiuni de competiţie. Prima dată pe un circuit adevărat din perspectiva de concurent... eram ca un burete care mustea de extaz, emoţie, nerăbdare. Cum ceea ce ştiam noi că înseamnă şoferie nu avea nicio legătură cu pilotajul pe circuit, destul de repede am realizat că nu suntem rude cu Schumacher, sau orice alt multiplu campion de F1. Pentru cursa de anduranţă, da eram acolo pentru o cursă de anduranţă, alături de colegi de breaslă din toată Europa, ne-am calificat penultimii... şi asta pentru că ultimii nu au alergat în calificări deoarece şi-au buşit maşina. A fost locul unde „am învăţat să merg”, un altfel de mers. Am identificat piloţii valoroşi, am stat pe marginea pistei şi am observat punctele de frânare, trasele... au fost momente în care m-am provocat să fiu mai bun... pentru că toţi cei de acolo aveam acelaşi instrument de măsură – Mazda MX-5. Că am plecat penultimii şi am terminat cele 4 ore de competiţie pe locul 9 din vreo 29 de echipaje... este mai puţin relevant. Ce a rămas... a rămas satisfacţia duelului, faptul că am luptat pentru a confirma că pasiunea noastră pentru automobil este hrănită şi de ceva talent... acolo în spatele volanului. Am recitit textul de atunci... şi am ochii umezi...

Pentru că 2010 a fost un an special pentru micuţul roadster japonez, ziua de 18 septembrie 2010 mă găsea în Essen, Germania. Este ziua în care am intrat în Guinness World Records la volanul unei Mazda Mx-5. Am avut onoarea să conduc unul din cele 459 MX-5 care au format cea mai lungă paradă de roadstere japoneze.

Finalul anului 2010 îmi aduce în ”Inbox” un mail care conţinea invitaţia la un nou eveniment Mazda – MX-5 Ice Race! Au existat 99% şanse să nu ajung la acest eveniment... şi asta pentru că în preajma cursei urma să nască soţia. Dar lucrurile s-au aliniat, nu ştiu cum... dar m-am trezit în Suedia, pe un lac îngheţat la -32,5 grade. 

Povestea continuă pe RSMAG.RO