Bravii noştri apostoli ai zilei fabulează despre maleficii iluminaţi din lumea paralelă pe tot felul de canale, copiindu-şi maestrul american Brown, care s-a umplut de bani prostind lumea, adică scriind în flux diuretic poveşti stupide, dar antrenante pentru digestie după sarmale.

Săracul profesor Adam Weishaupt din Ingolstadt, Bavaria, pusese la 1 mai 1776 piatra de temelie a adevăratului Ordin al Iluminaţilor, tocmai pentru a face lumină, pe drumul spre libertate. Citat: „Cine vrea să introducă în lume libertatea trebuie să lumineze: dar nu prin cuvinte, ci prin fapte, nu prin abstractizări, speculaţii şi teorii care umflă imaginaţia, dar nu fac inima mai iubitoare de oameni“. V-aţi luminat puţin, dregători apostolici? Dar hai să nu dezgropăm morţii, cu toate că Adam Weshaupt ar medita o statuie radiatoare de lumină în mijlocul Catedralei Aleşilor Apostoli.

Lumina începe de la forma ei concretă, de la fapte, adică de la luminarea drumului. Libertatea, într-o formă foarte concretă înseamnă parcurgerea unui drum, care vasăzică mobilitate!

Cine vrea să introducă în lume libertatea trebuie să lumineze: dar nu prin cuvinte, ci prin fapte, nu prin abstractizări, speculaţii şi teorii care umflă imaginaţia, dar nu fac inima mai iubitoare de oameni.

Bunicul meu îşi mai lumina drumul, că flăcău, cu lumânarea. Pe vremea lui  apăruseră însă şi mijloacele mecanice de parcurgere a drumului cu viteze ameţitoare, asta da libertate! Dar de luminat drumul, tot cu lumânarea îl luminau şi acestea. Trăsura cu motor a lui Daimler, primul automobil cu patru roţi şi motor cu benzina din lume, construit în 1886, avea într-adevăr, lumânări în felinare!

Daimler Motorwagen, 1886, patru roţi, motor cu benzină, felinare cu lumânări

Dar cât drum poţi să luminezi cu o lumânare? Specialiştii au făcut din asta o ştiinţă, definind un lumen. De aici reintrăm în spectrul de radiaţie de unde electromagnetice, în acest caz vizibile, despre care pomenisem în articolul Angel radios. Un flux luminos de un lumen este emis, conform definiţiei, pe o lungime de undă etalon (0,555 micrometri), în spectrul vizibil, cu o putere etalon (1/683 watt). La baza acestei definiţii stau curbele de sensibilitate spectrală ale ochiului uman, care, la amplitudinea maximă, au lungimi de undă diferite ziua faţă de noapte. Să nu mă întrebaţi al cui ochi a fost, savanţii mai erau în acea perioadă (1924) şi empirici. Dar există oameni şi oameni, definiţiile se mai adaptează cu timpul.

Dar ce vedem noi, de fapt, din acest lumen? Păi un ochi de-al nostru e bombardat la un lumen de cam 4 miliarde de steluţe, numite fotoni, într-o milionime de secundă! Gâdilă, drept care văd!

Bun, dar dacă nu avem lumânare, ci candelă? Să nu vă miraţi, până şi de candelă s-au folosit savanţii, definind-o ca o altă formă de măsurare a luminii: lumânarea emite un con de lumină, nu-i aşa? Dacă raportăm fluxul luminos în lumeni la porţiunea conică din spaţiu iluminată, ajungem la intensitatea luminoasă, a cărei unitate de măsură este, să nu vă vină să credeţi, candela. Aşa ajunge lumânarea să fie tot atât de luminoasă cât o candelă, dacă valoarea numerică a porţiunii de spaţiu luminate (scuzaţi, pentru specialişti: 12,57 steradiani) permite acest echilibru.

Un ochi de-al nostru e bombardat la un flux luminos de un lumen de circa 4 miliarde de steluţe, numite fotoni, într-o milionime de secundă! Gâdilă, drept care văd!

Sper că nu v-am plictisit cu toată teoria asta, am vrut doar să localizez lumina în spectrul undelor electromagnetice. Dar ce citim noi despre puterea luminii se referă la gradul de iluminare, în engleză illuminance, vedeţi că iar am ajuns la Illuminati? Şi acest grad nu este altceva decât fluxul luminos, cel cu miliardele de fotoni, raportat la suprafaţa iluminată. Şi asta se măsoară în lux. O lumânare, la un metru distanţă, ne aduce, bineînţeles, un lux. Vara, un cer limpede, cu soare, ne dăruieşte 130.000 de lux. Iarna, cu un cer înnorat, ne mai bucurăm doar de 20.000 de lux. Dar cu un pointer laser putem produce 427.000 de lux, doar că lucşii ăştia sunt trimişi în formă concentrată, punctual. De aici vedeţi la ce serveşte definirea unui con de lumină, că în cazul intensităţii luminoase. Baza ambelor forme rămâne însă fluxul luminos, care reprezintă energia emisă prin radiaţia luminoasă. Pentru a trece de la lux la candelă trebuie doar să raportăm suprafaţa iluminată la porţiunea conică din spaţiu iluminată.

De ce trebuie să înghiţim atâtea definiţii? Pentru că unele surse de lumină emit punctual, altele într-un con, iar cele mai noi într-un relief de intensităţi şi chiar de culori, adică de lungimi de undă.

Şi acum putem trece de la lumânare la următoarele felinare: din 1904 s-au introdus în automobile, în serie, cele cu carbid, generatoare de acetilenă, şi prin aceasta de flăcări mai luminoase decât cele ale lumânărilor. 

Automobil cu felinare cu carbid şi apă, pentru producerea acetilenei generatoare de flăcări

Dar această fază a fost relativ scurtă, din 1906 fiind introduse becurile electrice, în care, în formă uzuală, un fir subţire de wolfram este încălzit până la o temperatură de aproximativ 3000°C, ceea ce determină o radiaţie luminoasă de 10-20 lumen/watt.

Începând cu 1964, au apărut pe piaţa becurile cu halogen, care nu se deosebesc de cele clasice decât prin gazul care învăluie firul de wolfram, iod din grupa halogenelor în loc de azot. Halogenul permite ridicarea temperaturii firului de wolfram, ceea ce schimbă spectrul emisiei de la galben spre alb.

În 1991 au fost introduse lămpile cu xenon, în care emisia luminoasă nu mai provine de la un fir incandescent, ci de la formarea unui arc electric într-o atmosferă gazoasă (xenon) între doi electrozi de wolfram, ceea ce permite dublarea fluxului luminos.

Automobil cu faruri prevăzute cu becuri electrice

În ultimii ani, tehnica iluminării s-a desprins de evoluţie şi a trecut la revoluţie – dar, ca în orice revoluţie, s-au format două tabere. LASER (Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation – amplificarea luminii prin stimularea emisiei de radiaţii) contra LED (Light-Emitting Diodes – diode emiţătoare de lumină).

Razele laser sunt radiaţii electromagnetice, la fel ca cele emise de un fir de wolfram într-un bec, diferenţa fiind intensitatea mult mai mare şi domeniul de frecvenţe foarte îngust. Mediile care pot fi încărcate cu energie pentru a emite radiaţii într-un asemenea mod pot fi gazoase (dioxid de carbon), lichide (culori) sau solide (rubin, semiconductori).

Lumina a ajuns la o revoluţie în care s-au format două tabere: LASER (Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation – amplificarea luminii prin stimularea emisiei de radiaţii) contra LED (Light-Emitting Diodes – diode emiţătoare de lumină).

Construcţia unui far cu laser

Diodele luminiscente funcţionează pe baza fluxurilor electrice în semiconductori cristalini. În funcţie de materialele utilizate, lungimile de undă ale radiaţiei luminoase pot fi diferite (0,23-0,76 micrometri), ceea ce se manifestă în culorile percepute de ochi. Diodele albastre emit, de exemplu, pe lungimea de undă de 0,45 micrometri, la fel ca laserele. Radiaţia luminoasă a diodelor este de 5-10 ori mai intensă decât cea a becurilor clasice sau a celor cu halogen. O diodă luminoasă consumă doar o zecime din energia necesară unui bec clasic, la acelaşi flux luminos, deoarece acesta este emis, după cum am menţionat, numai pe o lungime de undă definită, nu şi disipată într-un spectru în care este radiată şi căldura. Aceeaşi observaţie este valabilă şi pentru lumina laser.

Construcţia unui far cu LED

De aici a început concurenţa: primele faruri cu LED au fost introduse în 2006, în Audi R8, tehnica fiind apoi preluată de Toyota şi Cadillac. Farurile cu laser au fost introduse în 2013 de BMW, în modelul i8, având o intensitate luminoasă triplă faţă de farurile cu LED, cu toată lungimea de undă similară. Acest efect se materializează în lungimea razei de iluminare, care ajunge la 500-600 de metri. Reversul medaliei sunt însă costurile de zece ori mai mari. Mulţi producători care adoptaseră rapid acest concept l-au abandonat în scurt timp. Pentru faza lungă laserul nu are egal, în restul aplicaţiilor fiind însă inutil şi prea costisitor.

Far cu matrice LED, cu control separat, digital, al fiecărui pixel luminos

Tehnica LED a revenit puternic prin introducerea sistemelor multibeam, adică matrici formate din multe diode luminoase care pot fi activate simultan sau separat şi în culori diferite. Funcţiile de fază lungă sau scurtă dispar, iluminarea fiind variabilă după situaţie, topografie, vreme sau trafic. În sistemele care vor fi introduse în serie în următorii 3-4 ani combinaţia numeroaselor raze de culori diferite, cu control individual, va fi folosită şi pentru comunicarea între automobil şi pietoni, sau între automobile (mai ştiţi cum se salutau Trabanturile cu farurile?). În acest scenariu, bunica sau pisica detectate undeva în faţă sau aproape de aripa maşini pot fi marcate cu un spot de lumină, ba, mai mult, pe asfalt pot fi proiectate mesaje în culori…doar că bunica nu are ochelarii, sau nu are liceul, iar pisica nu ştie să citească. Acum mai serios, dacă fiecare maşină ar pune câte un spot pe fiecare bunică sau pisică şi ar mai mâzgăli şi asfaltul, într-o intersecţie în care trec 30.000-40.000 de vehicule pe zi, atunci fericiţi ar fi doar cei de la balcoane, Las Vegas pe orizontală.

Şi dacă tot vor apărea automobilele cu conducere autonomă, şoferul va deveni, în fond, pasager pasiv. Mai are maşina nevoie de lumină? Păi ea are senzori, care oricum detectează orice obstacol şi orice mişcare, chiar şi laterală. Doar că şi detectarea are nevoie de lumină: pe lângă radar şi sondele cu ultrasunete, sunt folosite şi camere video care trebuie să „vadă“, cel mai simplu fiind pe o lungime de undă vizibilă. Prin combinarea informaţiilor obţinute de camerele video şi de senzorii cu ultrasunete şi radar la bord se alcătuiesc hărţi tridimensionale (sistemul HERE) care comunică o multitudine de informaţii despre zona înconjurătoare, adaptând fasciculele luminoase emise de diodele din matrice. Interesant este faptul că şi în cazul laserelor, şi al diodelor, fiecare fascicul luminos este dirijat prin oglinzi minuscule, cam 400.000 pe far, care pot efectua până la 5000 de mişcări pe secundă. Sună într-adevăr revoluţionar, nu?

Unde a rămas becul cu filament? Dacă nu putem să luăm tot Mercedesul, ne luăm măcar o lampă din asta cu matrice LED pentru sufragerie, ca să detectăm prin ce colţ îşi bea Mitică ţuica pe furiş?

Dar n-ar fi mai bine să marcăm sticla de ţuică într-un fel? Adică sticla să fie invizibilă în stare normală, dar să lumineze ca neonul când e mişcată?

Se poate? Cum să nu, Illuminati pot ilumina orice, chiar şi de la obiect spre subiect, şi oaia, şi pe Daea! Ultimul răcnet al tehnicii de iluminare în automobil, iar apoi oriunde şi oricum se cheama OLED, adică LED cu materiale organice. Micile puncte luminoase, formate din semiconductori cu diametre de 1,4 milimetri, se pot distribui pe suprafeţe întregi, în straturi foarte subţiri. Această tehnică este folosită deja pentru display-uri de smartphone şi de televizoare.

De aici începe o întreagă daraveră: nu-i mai scriem bunicii pe asfalt, nu mai orbim pisica, ci facem maşina roş-albastră când se apropie, sau facem doar bara din spate roşie pentru gură-cască ăla din spate!

Automobilul Las Vegas, cu diode organice pe suprafaţă

Sau când trecem pe lângă un şmecheraş cu un BMW mare, dar cam vechi, îi arătăm imensele noastre roţi de Maserati, cu coroniţe albastre.

Lumea în mişcare începe să devină iluminată şi colorată, nu-i aşa?