Hipocrate, cel care este supranumit şi părintele medicinei şi cel căruia i-a fost închinat un jurământ pe care doctorii încă îl rostesc, a observat cum manifestările acestei boli se aseamănă unui crab care, în limba greacă, se numea "carcinos". Romanii au tradus termenul aşa cum îl zicem acum, "cancer". Numai că Hipocrate nu este cel care a descoperit boala canceroasă. Medicii din Egiptul antic în tratatele lor vorbeau despre cum cauterizau cancerul la sân cu unelte speciale înroşite în foc. În oasele fosilizate ale mumiilor s-au descoperit de asemenea tumori. Boala datează de acum 3,000 î. Hr. 

De atunci şi până astăzi, deşi multe descoperi au fost făcute, încă nu ne putem mândri că există un tratament pentru cancer. Unul dintre motive este că această boală se manifestă individual, de la un corp la altul. La început am scris academic despre boală şi, încetul cu încetul, am migrat către scrisul creativ, mai întâi într-un roman de memorialistică, apoi în povestioare, poezii, culminând cu piese de teatru. De fapt intenţia mea a fost să scriu doar o singură piesă de teatru.

În 2011 după ce am publicat Transacting Sites of the Liminal Bodily Spaces ceva lipsea.

Şi acel ceva era un personaj feminin care să discute onest despre boala cancerului la sân. După ce publicasem prima mea carte în medicina umanistă, descoperind atunci că acest personaj lipsea din teatrul de atunci, numele personajului mi-a venit fără să stau mult pe gânduri, Mia. Aşa se şi numeşte piesa care face parte din volumul Teatru cât şi din The Rebelled Body Plays. În Mia m-a interesat foarte mult aspectul relaţional al bolii, intimitatea care era marcată de boală, relaţia dintre cele două surori, percepţia asupra corpului femeii care se operează de cancer şi rămâne să oscileze între a-şi pune sâni prin reconstrucţie sau a rămâne aşa. Mia a avut o lectură dramatică la New York primăvara trecută şi urma să aibă world premiere în primvara asta. Pandemia odată instalată, a trebuit să mutăm proiectul pentru la toamnă. El va avea loc la HERE: Arts Center şi visul meu va fi fost împlinit. 

Fără să îmi programez asta, am lucrat la o altă piesă de teatru despre cancer în care accentul este pus pe destigmatizarea bolii. Deşi numărul celor diagnosticate cu boala cancerului la sân este cu mult mai mare decât cel al bărbaţilor, boala nu îi exclude. Nu e ca şi când pentru că sunt bărbaţi sunt imuni la acest diagnostic. Aşadar, în Ghiocei şi clor, accentul este pe a educa publicul că boala cancerului nu este mereu ereditară, de fapt procentajul cazurilor erediatare este mai mic decât a altor etiologii ale cancerului; de asemenea că boala nu este exclusiv a femeilor; şi că prevenţia poate fi crucială în a salva vieţi dacă există program naţional de screening. Am preluat şi această piesă aici şi lucrez acum cu o echipă diversă atât din punct de vedere etnic, de gen, cât şi al profesiei alese. Cei care mă aşteptau să vin acasă cu ea, planurile s-au schimbat pentru moment. 

Cea de-a treia piesă va fi bazată pe un text, numai că acest text nu va fi vorbit, ci doar dansat. Este o provocare pentru mine, numai că ştiu că teatrul are la bază o serie de arte. După ce termin şi această piesă-dans, trilogia cancerului pentru mine va lua sfârşit. Piesele pot fi cerute şi oferite oricând pe gratis, fie că vreţi să le citiţi de plăcere, fie că vreţi să le folosiţi în workshopuri, fie că vreţi să le puneţi în scenă, fie că vreţi să le predaţi la şcoală. 

Pentru că atunci când mama mi-a mărturisit "Am cancer" eu am rămas mută. Şi apoi au mai trecut 2 ani şi s-a stins. Ce m-a ajutat a fost să citesc şi să descopăr adevăruri care erau ascunse sau neştiute de mulţi pentru că la şcoală rămânem la poezii despre moarte fără a intra în psiholigia şi sociologia morţii, antropologia durerii, şi multe altele. Recitam pe de rost nişte versuri şi cam asta e. 

Aş da orice să o am pe mama alături, dar şi să îi zic ce am descoperit de când nu mai e cu mine. PENTRU CĂ SUNT FEMEIE ŞI SEXUL ĂSTA NU ESTE SLAB. Câte am învăţat de la oameni cărora nu le-a fost teamă să devină vulnerabi în public. Dar, dacă este să îmi faceţi o favoare la schimb, v-aş ruga:

- mergeţi la doctor anual (Există bani din fonduri europene pentru un program naţional de screening care NU sunt direcţionaţi unde trebuie)

- mergeţi în şcoli şi vorbiţi-le adolescenţilor despre boală,  încurajându-i să meargă la doctor

- vorbiţi cu vecinii, cu amicii, cu şefii despre cum atunci când ţi se spune ai cancer, nu doar oncologul trebuie să fie în sală, dar şi navigatorul, nutriţionistul, anatomopatologul, geneticianul, kinoterapeutul, psihologul. 

- la doctor nu te duci să îi arăţi cum te-ai dat cu ojă şi ce fustă de piele ţi-ai luat, ci că să te examineze. Pudoarea = prostie. Vorbiţi cu supravieţuitorii cancerului. Vorbiţi cu mine dacă aveţi chef. Doar pe cer constelaţia cancerului este netraumatizantă. Doar acolo nu costă nimic; doar acolo nu lasă urme. 

Vă las cadou un pasaj din piesa care va debuta online vara aceasta aici:

SCENA A OPTA

ACEŞTI LUPI CARE IES CA SUDOAREA DIN CORP

Era sor-mea într-o zi în delir de durere de la cancerul în metastază. Şi nu aveam nimic să-i dau. De la spital ne ziseseră să o aducem acasă că ei nu mai ştiau ce să facă. Adică că nu mai era nimic de făcut. Dar durerea încă era în corpul ei. Şi eu aş fi vrut să-i dau ceva să i-o opresc. Stătea întinsă în pat, mititica, înfăşurată în nu ştiu câte pături deşi era luna august şi am intrat în camera să o mângâi pe păr, să îi cant, îi plăcea să îi cânt chestii vechi, mă rog, le fredonam că nu mai ştiam versurile, şi când întru, ea delira. Am crezut că visa. De fapt poate visa. Zicea despre nişte lupi cum o fugăreau. Am întrebat-o, eşti okay? Ce stupid, nu? Cum să fi fost okay?! Şi era în coşmarul ei, dar nicio boare de transpiraţie. Pielea ei era uscată. Tot ce zicea era că vin lupii. Nu se mişca. Era ţintuită în pat. Agonie. M-am dus revoltată la spital şi după ce i-am ameninţat de crimă din culpă că ei se spălaseră pe mâini mi-au dat nişte morfină. Iar eu de la spital către casă trebuia să mă transform magic într-o soră medicală. I-am dat sor-mii morfină. După ce a murit, la luni bune, era un episod pe Discovery. Mi-am adus aminte de lupii sor-mii. Cum mai funcţionează şi creierul nostru! Cum de la lupii reali simţeam frisoane în corp de la amintiri. Mă gândeam, boala era aşa de adânc înfiptă în sor-mea că nu se mai putea mişca şi poate că vroia să o sfâşie lupii, să se termine odată cu durerea. Şi amintirea asta m-a făcut să urlu. Mi-am dat seama că nu urlăm îndeajuns. Toţi suntem politicoşi şi aproape muţi. Şi am urlat şi am urlat şi vecina de deasupra mi-a bătut în ţeavă şi eu m-am dus la ea şi i-am bătut în uşă. Am întrebat-o, “Tu ce faci când te doare”? În seara aia ne-am dus afară. Am băut, am dansat, i-am zis de lupii sor-mii, i-am zis de cancer, i-am zis de fostul meu sau ce o fi fost, partener... I-am zis să se ducă să facă screening, să meargă la control în fiecare an, cancerul nu e mereu ereditar. Şi deodată o văd că se duce ţintă către 2 bărbaţi şi mi-i aduce la masă. Mă gândeam, ce să fac cu ăştia?! Şi n-am făcut nimic. Am vorbit despre una, despre alta, am mai râs, am mai băut, am mai tăcut. Unul era străin şi pocea cuvintele in română. Râdeam cu toţii. Dar nu de el. De cum sună limba română. M-am gândit atunci cum a sunat când am aflat despre cancer. Clar şi totuşi pocit. Că un intrus care urma să mă schimbe total.