Rectorul universităţii, Christopher Eisgruber, a justificat decizia luată de conducerea universităţii ca fiind o măsură necesară pentru depăşirea rasismului, în toate formele ei, care afectează societatea americană. Acesta a afirmat că modul rasist de gândire şi politicile lui Woodrow Wilson faţă de minoritatea de culoare din SUA îl fac un nume nepotrivit pentru o şcoală ai cărei misiune academică se opune rasismului.
 
Decizia de eliminare a numelui fostului preşedinte american de pe frontispiciul uneia dintre cele mai prestigioase şcoli de politici publice şi afaceri internaţionale a naţiuni americane, unde sunt pregătiţi mulţi din viitorii membri ai elitei politice americane, a produs consternare şi comentarii acide în Europa centrală şi de est, inclusiv în România. Conservatori şi liberali s-au declarat descumpăniţi, scandalizaţi sau surprinşi de decizia universităţii americane. Conservatorii insurgenţi din România s-au folosit de decizie pentru a ilustra ceea ce ei declară a fi efectele „corectitudinii politice” care s-ar zice că a ajuns să domine universităţile americane.
 
A fost Woodrow Wilson un rasist?
 
Fostul preşedinte american este cunoscut în istoriografia şi discursul public din Europa centrală şi de este, inclusiv România, drept un liberal idealist care a contribuit decisiv la sfârşitul Primului Război Mondial, cu victoria antantei, şi al cărui idealism politic a fost esenţial pentru eliberarea naţiunilor central-est europene de sub dominaţia imperiilor multinaţionale din această parte a lumii. Cele 14 puncte ale lui Wilson au reprezentat fundaţia intelectuală care, cel puţin la nivel de justificare politică, a legitimat şi concretizat diplomatic autodeterminarea naţiunilor componente ale Imperiului Austro-Ungar, Imperiul Otoman şi Imperiul Ţarist aflat în mijlocul unui război civil. Principiul autodeterminării a reprezentat temelia intelectuală a Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, a reprezentat argumentul justificativ pe care toţi românii din provinciile istorice l-au folosit pentru a se uni cu România. Acelaşi principiu a fost folosit de cehoslovaci, polonezi, ucraineni, baltici şi naţiunile iugoslave pentru a-şi (re)clama independenţa şi suveranitatea naţională. 
 
Aşadar, nu este deloc surprinzător că Woodrow Wilson a rămas în memoria colectivă a societăţilor Europei centrale şi de est drept un mare om de stat cu calităţi politice, morale şi intelectuale ireproşabile. Europenii, dar în special cei din centrul şi estul continentului, care au beneficiat cel mai mult de pe urma proiectului lui politic internaţional, l-au judecat şi îl judecă pe Wilson după politicile sale externe faţă de ei, de modul în care au fost ei trataţi şi cum au beneficiat sau suferit ei de pe urma acţiunilor şi proclamaţiilor preşedintelui american. Făcând asta, societăţile europene, prin intermediul istoricilor, au construit o caricatură istorică idealizată, una care era bazată pe calităţi autentice, reale ale liderului american - pe care nimeni nu i le poate nega - şi care juca un rol bine definit în naraţiunea istoriei secolului al XX-lea. Dar imaginea caricaturală pe care o avem despre Wilson rămâne doar atât, o imagine incompletă, nenuanţată şi care se concentrează pe o înţelegere eurocentristă şi naţionalistă a istoriei.
 
A fost Wilson un om bun, un idealist? Istoria ne spune că da, a fost. Dar istoria ne mai spune şi că idealismul lui avea limite destul de bine delimitate şi că deseori aceste limite erau mai degrabă bazate pe rasă decât pe alte criterii. Istoricii europeni au tendinţa de a scrie istoria din perspective naţionale, iar din această perspectivă tot ce contează pentru ei este rolul şi impactul pe care oameni de stat precum Wilson l-au avut asupra ţării a cărei istorii o studiază. Cu atât mai mult cu cât istoricii din Europa centrală şi de est au folosit istoria şi ca pe instrumente pentru construcţie naţional, pentru promovarea unei identităţi naţionale construită de elitele politice şi culturale ale epocii. Dar viaţa şi activitatea politică a unor oameni de stat precum Wilson nu se limitează la asta, iar istoricii şi societatea americană ştiu şi înţeleg mult mai bine nu doar rolul şi impactul extern al politicilor lui Wilson, dar şi politicile şi acţiunile acestuia din politica internă, acasă. Europenii care au învăţat doar despre impactul benefic al lui Wilson asupra ţărilor lor, după sfârşitul Primului Război Mondial, trebuie să accepte că americanii nu se limitează la acţiunile lui externe, care au beneficiat naţiuni faţă de care prea puţini americani ştiu ceva sau chiar unde se află pe hartă. Americanii se află într-o dezbatere multiseculară despre natura societăţii americane, despre identitatea ei, despre valorile ei, despre ce consideră a fi necesar, acceptabil, dezirabil şi posibil. În această dezbatere, oameni care în ţări precum România se află pe un înalt soclu istoric, intangibil şi imuabil, devin subiect de analiză, critică şi dezbatere privind rolul şi impactul lor asupra societăţii americane, cu bunele şi relele lor. Aşa cum şi noi dezbatem despre binele şi, mai degrabă, răul pe care oameni precum Carol al II-lea l-au produs unei ţări ca România, aşa şi americanii pun în discuţie trecutul lor. 
 
Unii dintre noi pot aduce drept argument faptul că nu este acceptabil să judecăm faptele celor din alte perioade istorice cu mentalităţile şi aspiraţiile prezentului. Iar acest lucru este adevărat, căci prezentismul reprezintă o capcană logică care duce la o proastă înţelegere a istoriei şi consecinţelor sale. Dar putem judeca personalităţi istorice după ce era acceptabil şi dezirabil în perioadele în care aceştia au trăit. Iar multe din acţiunile pe care contemporani de-ai noştri din Statele Unite le critică la Wilson erau reprobabile şi indezirabile după normele epocii în care acesta a trăit. Într-o epocă în care extinderea drepturilor de vot era susţinută de o mişcare din ce în ce mai extinsă, inclusiv de sufragistele feministe, Wilson se opunea ca americanii de culoare să aibă drepturi electorale şi în calitate de rector al Universităţii Princeton a aplicat o politică sistematică de descurajare a înscrierii studenţilor de culoare în universitatea pe care o conducea, care erau prezumaţi a fi inferiori intelectual albilor. 
 
​Wilson a segregat administraţia publică federală a SUA
 
Una dintre cele mai importante critici la adresa preşedintelui american Woodrow Wilson este faptul că a segregat administraţia federală americană. După Războiul Civil American, când forţele unioniste anti-sclavagiste din nord au învins trupele confederate pro-sclavagiste din sud, toţi sclavii african-americani  din SUA au fost eliberaţi, iar Congresul American a adoptat o serie de amendamente la Constituţia Americană pentru a le garanta acestora un statut relativ egal în societatea americană. Printre aceste măsuri s-a numărat şi integrarea americanilor de culoare în serviciile publice oferite de guvernul american, inclusiv prin locuri de muncă în serviciul de poştă şi trezoreria americană. Astfel, albii şi negrii lucrau cot la cot în aceleaşi spaţii, în aceleaşi condiţii de muncă şi având acces, în comun, la aceleaşi birouri, toalete şi cantine. Acest lucru s-a schimbat începând cu 1913, la începutul celui de-al doilea mandat al lui Wilson, când cabinetul condus de el a dispus segregarea tuturor serviciilor federale. Astfel, negrii nu mai aveau voie să lucreze în aceleaşi birouri cu albii, trebuiau să folosească toalete separate, exclusiv pentru ei, nu mai puteau folosi cantinele de serviciu folosite şi de albi, spre exemplu. În acelaşi timp, încă de la începutul primului lui mandat, Wilson a demis din funcţie 15 din cei 17 directori de culoare din administraţia publică federală. În statul Georgia, biroul Administraţiei Fiscale federale (IRS) a dispus concedierea tuturor angajaţilor de culoare, directorului acestui birou declarând că „nu există nicio poziţie guvernamentală pentru negri în Sud. Locul negrilor este pe câmpul de porumb.” 
 
Efectiv, în timpul mandatelor sale ca preşedinte al SUA, Wilson aproape a transformat viaţa profesională a african-americanilor din una bazată pe respect şi demnitate egală cu cea a albilor într-una bazată pe discriminare, segregare şi ierarhie rasială. Politicile segregaţioniste promovate de acesta la nivel federal au fost continuate până în anii 1960, când mişcarea pentru drepturile civile ale african-americanilor a dus la adoptarea legii privind drepturile civile din 1964. Pentru o jumătate de secol, politicile impuse de Wilson au impus pentru americanii de culoare un statut de cetăţeni de mâna a doua. 
 
Rasismul lui Wilson în politica externă
 
V-aţi întrebat vreodată de ce cele 14 puncte ale lui Wilson s-au aplicat doar în legătură cu Europa şi pentru europeni? De ce nu s-a aplicat principiul autodeterminării popoarelor şi pentru arabi, indieni, africani sau alte grupuri etnice şi naţionale din Africa sau Asia? De ce doar Europenii aveau libertatea de a-şi determina propria soartă, dar popoarele din Asia, nu? Ei bine, istoricul britanic Adam Tooze afirmă că motivul este legat de viziunea supremaţiei albilor pe care Wilson o susţinea. De altfel, ziarele epocii arată că unul dintre argumentele folosite de Wilson pentru a interveni, de partea Antantei, în Primul Război Mondial a fost pentru a asigura „supremaţia albilor” pe această planetă. 
 
 
Image
 
Image
 
Un alt exemplu vine din timpul Convenţiei de la Versailles din 1919. Unul dintre subiectele dezbătute a fost cu privire la egalitatea rasială. În calitate de putere beligerantă, de partea Antantei, Japonia a propus un tratat care să recunoască egalitatea tuturor raselor din lume, eliminând astfel superioritatea politică asumată de rasa caucaziană. Deşi 11 din cele 17 părţi participante la sesiunea conferinţei care a dezbătut acest subiect au votat în favoarea acestui amendament japonez, Wilson, care prezida sesiunea, a decis arbitrar că amendamentul nu a strâns suficiente voturi pentru că nu a avut unanimitate în rândul puterilor prezente. Asta deşi nu exista nicio regulă care să ceară unanimitate, iar tratatul privind stabilirea sediului Ligii Naţiunilor la Geneva a necesitat doar o simplă majoritate. Motivul din spatele deciziei arbitrare a lui Wilson a fost probabil legat de dorinţa de a nu deranja Marea Britanie şi Franţa, care aveau vaste imperii coloniale bazate pe exploatarea resurselor din teritorii locuite de alte rase decât cea caucaziană. Idealismul lui Wilson se pare că se încheia când apărea problema rasei. Acelaşi motiv pentru care cele 14 puncte se aplicau exclusiv în Europa şi nu în restul lumii, unde autodeterminarea era întâmpinată cu mitraliera.
 
Wilson: produsul societăţii în care s-a născut
 
Woodrow Wilson s-a născut şi s-a format în sudul american. A fost primul preşedinte sudist din istoria post-reconstrucţie americană şi asta s-a văzut în politica internă şi, în anumite limite, în politica internaţională. Wilson a fost, în acelaşi timp, un idealist liberal faţă de unii şi un rasist opresiv faţă de alţii. Ambele faţete ale personalităţii ale sale trebuie luate în considerare atunci când îi analizăm rolul şi influenţa asupra societăţii americane şi asupra lumii. Pentru central europeni, Wilson este cel care le-a (re)dat independenţa şi suveranitatea naţională, ori, pentru români, care a făcut posibilă Marea Unire din 1918, prin declararea celor 14 puncte. Pentru americani, Wilson este mai mult de atât. Experienţa americanilor nu se limitează la politica externă wilsoniană faţă de europeni, ci include şi politica internă segregaţionistă şi rasistă, printre altele. Wilson, asemenea tuturor altor personalităţi istorice, a fost complex, cu bune şi cu rele. Ce putem să facem este să ne uităm atât la lucrurile bune pe care Wilson le-a făcut cât şi la cele reprobabile, chiar şi după standardele propriei lui epoci. O înţelegere nuanţată a personalităţilor istorice ne va face să înţelegem mai bine de ce unii se simt descumpăniţi de adularea unor personalităţi istorice pe care ei le consideră doar ca nişte simpli opresori.
 
Societăţile se află în dezbateri permanente pe marginea propriilor lor istorii, a memoriei trecutului, iar uneori acestea au loc prin zbateri violente, răbufniri emoţionale precum cele pe care le observăm în prezent. Aceste dezbateri sunt necesare şi ne ajută să ne depăşim condiţia, să depăşim mitologii istorice şi înţelegeri anacronice şi falsificate a istoriei. Rezultatele acestor dezbateri şi ale răbufnirilor emoţionale pot duce la dărâmarea unor statui de pe soclul memoriei istorice, atunci când societatea concluzionează că nu mai merită aprecierea colectivă. Asta nu înseamnă că personalităţile istorice sunt şterse din istorie, cu bunele şi relele lor, ci doar că societatea găseşte că nu mai merită aprecierea pe care le-au oferit-o pentru o vreme. Statuile nu sunt decât artefacte fizice ale memoriei istorice, semne de apreciere a contribuţiilor istorice pe care diverşi oameni le-au avut de-a lungul istoriei la dezvoltarea societăţii. Când aprecierea dispare, aşa se întâmplă şi cu statuile, dar asta nu înseamnă că dispar şi din istorie.