Virusologul Bernard Roizman: „Mai ştiu doar trei cuvinte în română: «Vorbiţi numai româneşte»“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Bernard Roizman este unul dintre cei mai apreciaţi virusologi din lume FOTO: arhiva personală
Bernard Roizman este unul dintre cei mai apreciaţi virusologi din lume FOTO: arhiva personală

Născut la Chişinău şi stabilit în America în 1947, Bernard Roizman este un virusolog de talie mondială şi profesor emerit la Universitatea din Chicago. În primul interviu acordat unei publicaţii din România, profesorul rememorează copilăria petrecută pe drumuri şi-şi împărtăşeşte viziunea despre pandemia de coronavirus.

Unul dintre cei mai apreciaţi virusologi din lume, Bernard Roizman (91 de ani) este profesor de virusologie la Departamentul de Microbiologie, Genetică Moleculară şi Biologie Celulară al Universităţii din Chicago.

Profesorul Roizman are origini româneşti: s-a născut la Chişinău în 1929, a fugit cu familia din calea războiului, a străbătut Ucraina, a ajuns pe malul râului Volga, apoi în Italia, iar în cele din urmă s-a stabilit în America.

A absolvit Universitatea Temple din Philadelphia, iar doctoratul l-a obţinut la doar 27 de ani, la celebra Johns Hopkins Bloomberg School of Public Health. Timp de un an, a fost cercetător la prestigiosul Institut Pasteur din Paris, Franţa. De 55 de ani predă la Universitatea din Chicago, una dintre cele mai bune instituţii de învăţământ superior din lume. Deşi iniţial a refuzat o discuţie, reputatul virusulog s-a răzgândit, mărturisind că e încântat că un jurnalist din ţara sa natală l-a căutat, fiind primul în toţi aceşti ani. Bernard Roizman şi-a povestit amintirile din Moldova, de la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar şi de pe lungul şi anevoiosul drum străbătut până în America.

Care sunt primele dumneavoastră amintiri legate de Basarabia şi de România?

În Basarabia am mers la o şcoală românească şi, tot acolo, am urmat primul an de liceu, înainte ca Uniunea Sovietică să ocupe Basarabia. Am multe amintiri plăcute din anii de şcoală, însă, din păcate, am uitat limba română. Cu toate acestea, sunt trei cuvinte pe care încă mi le amintesc foarte clar: „Vorbiţi numai româneşte“.

Cum aşa?

Motivul pentru care mi le amintesc este că guvernul de la Chişinău cerea ca fiecare locuinţă să aibă pe perete o inscripţie cu aceste cuvinte: „Vorbiţi numai româneşte“.

Istoria primei perechi de pantaloni lungi

bernard roizman cu familia la chisinau

Cât timp aţi locuit în Basarabia şi care este povestea plecării?

O să vă prezint pe scurt acea perioadă foarte agitată. Tatăl meu deţinea o mică fabrică de tricotaje. Pe 21 iunie 1941, ne-am trezit în zgomotele bombelor care explodau. Începuse Al Doilea Război Mondial. Am decis să plecăm din Basarabia, chiar dacă ocupaţia sovietică ne lăsase săraci. Am mers la Chişinău, i-am luat pe sora tatălui meu şi pe soţul ei şi am plecat. Drumul nostru de la Chişinău prin Ucraina, până la râul Volga, a durat două luni. Am mers mult pe jos, dar am mers şi cu trenuri şi camioane. Ne-a ajutat şi faptul că vorbeam fluent limba rusă. Am fost opriţi o singură dată, în gara din Poltava, de viceprimar, care a văzut că suntem străini. Cum era vară, aveam doar o pereche de pantaloni scurţi pe mine. Viceprimarul ne-a dus la un centru de refugiaţi, unde mi-a dat prima mea pereche de pantaloni lungi. Apoi, ne-a oferit noi identităţi şi ne-a îndrumat spre oraşul Marxstadt (n.r. – azi, Chemnitz), de pe râul Volga. Numit după Karl Marx, era al doilea oraş ca mărime din Republica Autonomă Germană de pe Volga. Provincia îşi datora originea comercianţilor şi artizanilor aduşi acolo de Ecaterina cea Mare – ca să-i atragă, le-a oferit pământ.

În ce condiţii aţi stat în Marxstadt şi pentru cât timp?

Am ajuns în Marxstadt la sfârşitul lui august 1941. Am fost printre primii refugiaţi care s-au stabilit acolo şi am fost foarte bine primiţi. Cei din oraş ne-au dat o locuinţă, mâncare şi le-au oferit locuri de muncă părinţilor mei. Motivul pentru care noi şi alţi oameni am fost direcţionaţi către Marxstadt a devenit foarte clar după câteva săptămâni. Într-o noapte, sute de camioane au intrat în oraş. Tuturor nativilor din oraş li s-a spus să-şi ia doar un bagaj, au fost suiţi în camioane şi duşi în Siberia.

Cea mai cruntă iarnă

Ce s-a întâmplat după deportări?

Condiţiile de viaţă s-au deteriorat foarte repede după ce populaţia nativă a fost dusă în Siberia. Practic, Republica Autonomă Germană de pe Volga a încetat să existe. Multe animale au murit din cauza lipsei de atenţie şi, în mare parte, au devenit hrană pentru refugiaţii care au ocupat repede casele rămase goale. Legumele putrezeau în pământ şi se mai găsea puţin de lucru. Populaţia de refugiaţi a organizat o şcoală, la care m-am dus şi eu, în bună măsură datorită faptului că primeam zilnic câte o raţie de pâine. Iarna 1941-1942 a fost cea mai rea pe care am trăit-o vreodată. Ningea fără oprire şi adesea trebuia să plec de acasă pe schiuri pentru a ajunge la şcoală, care era la vreo cinci kilometri depărtare. Nu mai erau cărbuni sau lemne, aşa că puneam pe foc orice găseam. De multe ori, săpam pe sub zăpadă ca să găsim câţiva cartofi sau morcovi îngheţaţi. În vara lui 1942, am ajuns la Dzhambul, un oraş din Asia Centrală sovietică.

În ’44, linia frontului s-a mutat dincolo de Chişinău. Aţi încercat să vă întoarceţi?

Da, am mituit poliţia locală ca să ne lase să ne întoarcem în oraşul nostru. În 1944, Chişinău era un oraş distrus, oferea un peisaj dezolant. Populaţia evreiască fusese trimisă în lagărele de concentrare. Am aflat şi că sora mamei mele şi soţul ei din Belgia au murit la Auschwitz. La o săptămână de la întoarcere, am plecat la Cernăuţi. Spre deosebire de Dzhambul, şcolile din Cernăuţi erau supuse unei îndoctrinări politice masive. Lidera tinerei organizaţii comuniste din şcoală era o tânără rusoaică demobilizată din armată, care, la un moment dat, sperase să devină balerină. Într-o zi, am ajuns la o înţelegere cu ea, spunându-i că o voi învăţa să joace şah, ea trebuia, în schimb, să-mi predea lecţii de dans. Îi voi rămâne mereu îndatorat pentru lecţiile de dans, în schimb pot spune că jocul ei de şah n-a progresat.

„În America am lucrat pe 50 de cenţi ora“

Cum aţi ajuns în cele din urmă în SUA?

Am părăsit Uniunea Sovietică în august 1945. Aveam 16 ani atunci. Am ajuns la Katowice, în Polonia. Acolo erau organizaţii evreieşti care îi ajutau pe refugiaţi şi ni s-a spus să mergem la consulul grec, să pretindem că suntem refugiaţi greci şi să cerem documente de călătorie la consulatul Greciei de la Praga. În Praga, am mers la consulatul român şi am cerut să fim repatriaţi în România via Budapesta. În Budapesta am fost ghidaţi către o zonă montană din Austria. Când am ajuns acolo, grupul din care făceam parte a fost arestat şi plasat într-o tabără de refugiaţi. Într-o noapte, împreună cu sute de refugiaţi, am fost duşi cu mai multe camioane în Italia. Am stat în Italia doi ani, iar în decembrie 1947 am ajuns la New York. Aveam nişte rude care ne-au lăsat să stăm într-un apartament din Philadelphia. La început, am lucrat într-o fabrică – Barnett & Jaffe –, unde primeam 50 de cenţi pe oră. După şase luni, muncitorii au intrat în grevă şi, în loc să aştept să înceteze greva, mi-am găsit o slujbă la o altă firmă, în Cheltenham, Pennsylvania, unde eram plătit cu 1,10 dolari pe oră. Am încercat să mă înscriu la cursuri serale la Universitatea Temple, însă mi s-a spus că aveam deficienţe la cursurile de liceu de civilizaţie americană. M-am înscris şi la un liceu seral din Philadelphia, iar când am absolvit, spre marea mea surprindere, mi s-a oferit o bursă la o universitate din Philadelphia.

Aţi mai revenit în România?

Nu, niciodată. Cele mai multe dintre călătoriile mele din Europa au fost legate de ştiinţă. Şi nu am mai avut nici timp şi nici contacte pe care să le vizitez în România.

„Pandemiile vor fi mai frecvente în viitor“

Mai mulţi cercetători spun că virusul a fost transmis de la lilieci la om. Cum a fost posibil?

Liliecii produc sau conţin în corpurile lor multe coronavirusuri, pe care le transmit animalelor sălbatice. Virusul de la lilieci se recombină cu infecţiile animalelor sălbatice. Aşa s-a întâmplat şi în cazul virusului SARS-CoV-2. În China şi în regiunea Wuhan, în special, oamenilor le place să prindă animale sălbatice, mulţi oameni gătesc animale sălbatice, pentru că le consideră delicatese. Aşa că nu mi se pare foarte surprinzător că a apărut un astfel de virus.

„Virusurile nu pot supravieţui pe suprafeţe uscate“

O echipă de la Universitate din Bonn a făcut un studiu în casele din regiunea Heinsberg, unde au fost raportate peste 1.400 de cazuri de infectare cu noul coronavirus, iar virusul n-a putut fi găsit pe suprafeţe. Cum e posibil, în condiţiile în care au fost nenumărate avertismente că virusul trăieşte pe suprafeţe până la 48 de ore?

Personal, n-am făcut un astfel de experiment. Dar din experienţa mea, pot spune că atunci când suprafeţele sunt uscate, virusul nu poate supravieţui. Prin urmare, dacă o suprafaţă e complet uscată datorită luminii soarelui, virusul nu va supravieţui şi nici nu va putea infecta. Doar o suprafaţă umedă permite virusului să supravieţuiască. În general, bacteriile au aceeaşi problemă. În cazul mâinilor, situaţia e diferită, pentru că le punem pe faţă, pe gură.

Temperaturile mari ar putea reduce răspândirea SARS-CoV-2? Există vreo dovadă în acest sens sau ne bazăm pe precedente?

Într-un fel, mă îndoiesc. Când respirăm pe gură, eliminăm particule ce se transmit de la o persoană la alta, iar aceste particule au o anumită durată de viaţă. E adevărat, pe perioada verii durata lor de viaţă e mai scurtă, dar nu văd vreo conexiune între coronavirus şi efectul vremii călduroase.

Trauma pandemiei va fi vindecată greu

Cât de eficiente în combaterea coronavirusului ar putea fi terapiile la care se lucrează în prezent, inclusiv cele cu anticorpi?

Sunt multe companii care încearcă să obţină un vaccin. Sunt tehnologii diferite, inclusiv injectarea de ADN. Ţintele sunt diferite. Se va ajunge la rezultate pozitive. Dar cât va dura? Luni? Ani? Nu ştim. Sunt, de asemenea, sceptici care spun că vaccinul nu va avea efect. Nu uitaţi că sunt anumite virusuri pentru care nu există un vaccin. Să luăm de exemplu virusul herpesului – nu există vaccin care să funcţioneze pentru herpes. Aşa că nu m-ar surprinde dacă nu se va găsi vreun vaccin care să funcţi-oneze împotriva coronavirusului. Dar sunt optimist, pentru că metodologiile sunt diferite. 

Care e cea mai importantă lecţie a pandemiei?

Populaţia globului creşte şi sunt din ce în ce mai multe contacte, inclusiv cu animalele sălbatice. Nu a fost o asemenea creştere a contactelor interumane şi cu animalele sălbatice până acum. Să luăm de exemplu Ebola. Este un virus care supravieţuieşte la animale, dar care omoară oameni. Cumva seamănă cu coronavirusul, care însă este şi mai infecţios. Legat de lecţiile privind coronavirusul, a fost o lipsă de pregătire pentru pandemie. Am fost complet nepregătiţi, în special în Statele Unite. Iar ameninţarea transmiterii de la animale la oameni există. Nu ştiu dacă vom ţine minte multă vreme această pandemie, dar cred că pandemiile vor fi mai frecvente în viitor.

Au fost ani în care gripa şi alte epidemii făceau ravagii, cu multe decese. Cu toate astea, lumea nu s-a panicat. De ce este mai multă panică în cazul coronavirusului comparativ cu alte epidemii şi pandemii?

Cred că pandemia majoră a fost gripa. Avem vaccinuri pentru gripă care sunt eficiente. Vedem epidemii de gripă anual. E ceva înrădăcinat cumva în sistemul de sănătate. Când merg la doctor în Statele Unite, prima întrebare e dacă am fost imunizat împotriva gripei. Doctorii le cer oamenilor să se vaccineze, iar vaccinurile sunt gratuite. Coronavirusul e ceva nou. Avem tendinţa de a uita de epidemiile din trecut, cu excepţia gripei. Ce găsesc cu adevărat tragic e faptul că rata mortalităţii la coronavirus e mai mare decât la gripă, în special în spitale. Lumea se panichează. Vor trece mulţi ani ca să ne refacem după ce s-a întâmplat în ultimele luni. Vor trece ani până când vom uita că am fost izolaţi.

CV

Fondator al Societăţii Americane de Virusologie

roizman 01

Numele: Bernard Roizman

Data şi locul naşterii: 17 aprilie 1929, Chişinău

Studiile şi cariera:

A absolvit, în 1952, Universitatea Temple din Philadelphia, unde a obţinut şi un master în microbiologie.

În 1965, şi-a luat doctoratul la celebra Johns Hopkins Bloomberg School of Public Health.

A lucrat un an la Institutul Pasteur din Paris, Franţa, iar din 1965 este profesor de virusologie la Universitatea din Chicago.

Este unul dintre fondatorii Societăţii Americane de Virusologie şi este membru din 1979 al Academiei Naţionale de Ştiinţe a Statelor Unite.

De-a lungul carierei a obţinut numeroase premii importante, precum Premiul Pasteur, acordat în 1972 de Societatea de Microbiologie din Illinois, Premiul Internaţional pentru Medicină „J. Allyn Taylor“ (1997) şi Premiul Bristol-Myers Squibb pentru realizări excepţionale în cercetarea bolilor infecţioase (1998).

SUA



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite