Vandalizarea Americii. Homo homini lupus

Cum să înţelegem povestea rebelilor fără cauză, mobilizaţi vehement împotriva ordinii burgheze din Statele Unite? Putem privi dezordinea stradală drept semn al declinului occidental? Avea oare dreptate Arnold Toynbee să spună că „marile civilizaţii nu mor ucise din afară, ci aleg mai curând să se sinucidă”?

Mulţi comentatori s-au grăbit să ofere o singură explicaţie pentru vandalismele urbane. Prima tentaţie a celor care înlocuiesc gândirea cu sloganul a fost invocarea factorului rasial: „afro-americanii sunt discriminaţi!” Cu toate acestea, datele oficiale arată că populaţia de culoare a beneficiat în ultimii cincizeci de ani de politicile „acţiunii afirmative”, cu scop reparatoriu. În plus, virusul violenţei nu poate fi justificat doar prin explicaţii socio-economice: sunt milioane de români săraci care nu jefuiesc şi nu dau nimănui în cap doar pentru că-şi dorec o pereche de pantofi Nike sau un Apple Watch.

Pauperitatea nu justifică dezordinea. E motivul pentru care reflecţia de ordin moral trebuie să precumpănească.

„Să nu furi!” reprezintă nu doar o poruncă din faimosul Decalog iudeo-creştin, şi ci imperativul etic îmbrăţişat de civilizaţia occidentală. 

Respectul pentru proprietate e una din regulile de aur ale conduitei umane – o atitudine contestată, ce-i drept, de iacobinii francezi şi revoluţionarii socialişti moderni (de la Proudhon, care exclama isteric: „La propriété, c’est le vol!” până la Marx sau Lenin, care predicau naţionalizarea, măsurile de expropriere sau colectivizarea drept modalităţi de emancipare a „clasei exploatate”).

Aflaţi în faţa jafului, mulţi politicieni s-au complăcut în tot soiul de ambiguităţi, complicităţi, amânări, compromisuri. Condamnarea distrugerilor a fost mai puţin frecventă decât incriminarea unei prezumat „rasism sistemic” al Americii şi al ţărilor occidentale.

Da, admitem că toate culturile găzduiesc prejudecăţi nedrepte la adresa oricăror minorităţi sau majorităţi religioase, etnice, sexuale sau culturale. Despre ardeleni, oltenii spun bancuri savuroase. Despre francezi circulă anecdote caustice printre nemţi. Mai ştim că toate societăţile cunosc forme spontane de anomie şi erupţie distructivă: bacanale, carnavaluri, bătăile din stadioane. Pretutindeni, urmaşii lui Cain şi Abel sunt urmăriţi de umbra întunecată a resentimentului şi a crimei.

Ce înseamnă asta? Că omul poate fi lup pentru om indiferent de culoarea pielii. Albii i-au persecutat pe albi. Negrii i-au înlănţuit pe negri. Suntem indivizi corupţi ontologic, nu doar victime ale circumstanţelor istorice.

Ce nu putem înţelege este iacobinismul, impulsul totalitar, isteria mass-media, noţiunea de culpă colectivă.

Occidentul a operat, secole la rândul, cu anumite categorii morale: decenţă versus neruşinare, cuminţenie versus vulgaritate. Toate aceste noţiuni au fost abolite. Texele sapienţiale (demult uitate) distingeau între păcatele comise la vedere, în chip ne-ruşinat, şi viciile ascunse. Fumatul nu e o virtute iar fumătorii se ascuns, la restaurant sau aeroport, în spaţii special amenajate. Ceea ce am văzut în Los Angeles, Washington DC or Seattle a fost opusul bunului simţ. Vandalii din Antifa şi Black Lives Matter nu cred în the rule of law, ci în the rule of the mob. 

Obscenitatea evenimentelor din America vine tocmai din abolirea vechilor tabuuri. Milioane de telespectatori au rămas consternaţi în faţa imaginilor cu tineri care spărgeau şi jefuiau fără un minim reflex de pudoare. Nu jena sau timiditatea, ci exhibiţionismul, înjurătura groasă şi nonşalanţa care au însoţit spolierea magazinelor.

Cetăţeni liberi şi înarmaţi au căutat, mai ales în oraşele predominant republicane ale Americii, să blocheze dorinţa huliganilor de-a plonja în oceanul fărădelegii, „dincolo de bine şi de rău”. Hoţii de biciclete din filmul lui Vittorio De Sica afişau, totuşi, o anumită pudoare.

Jaful la drumul mare şi cinismul agresiunii la adresa cetăţenilor inocenţi – iată forme noi de barbarie într-un Occident multicultural. Clădiri istorice în flăcări, prăvălii devastate, magazine golite – iata rănile unei culturi permisive, unde familia a eşuat, unde adolescenţii cresc fără părinţi, unde şcoala a eliminat Decalogul iar liderii politici n-au pic de curaj.

„Moartea lui Dumnezeu” şi declinul credinţelor biblice, relativismul moral predicat de Hollywood, ideologizarea învăţământului dimpreună cu prăbuşirea standardelor Universităţii şi slăbirea autorităţii poliţieneşti, toate explică — măcar parţial — eşecul vieţii noastre comunitare.

Educaţia ori şlefuiea sinelui încep prin disocierea între nevoile de bază şi fantasmele de tip utopic, nerealist. Acasă, la grădiniţă şi apoi la şcoala primară, procesul de învăţare implică diminuarea capriciilor în beneficiul inteligenţei. Şcoala înseamnă disciplina voinţei şi creşterea în auto-control. O educaţie autentică predă elevului nu doar informaţii sau îndemânări oarecare – ea căleşte, în primul rând, caractere.

Psihologii spun că sursele delicvenţei juvenile trebuie căutate mereu într-o criză a autorităţii: acolo unde teama de lege şi frica de pedeapsă au dispărut, fiara din om scoate colţii.

America a revenit, pentru câteva săptămâni, la starea de natură descrisă de Hobbes. De ce? Pentru că, indiferent se culoarea pielii, homo homini lupus.