Un Procopius întârziat pe lângă Biroul Oval

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
donald trump john bolton foto epa efe

John Bolton a fost considerat dintotdeauna a fi altceva. Un conservator, desigur, dar unul cu ştaif şi carte. A fost permanent acolo, dar cam peste tot a avut mandate scurte.

Faima nu s-a împăcat cu realitatea relaţiilor dintre un subordonat (cam asta a fost tot timpul), cu o părere mult prea bună despre sine, şi un şef (da, mai tot timpul a avut un şef) prin care ar fi vrut să-şi promoveze propriile opţiuni.

Şefii sunt fiinţe ciudate, nu se pricep la multe, nu au întotdeauna pregătirea subordonaţilor, dar posedă un simţ ascuns, al şaptelea, al optulea, care le spune când sub umbrela lor protectoare se adăposteşte un cultivator de ambiţii mult peste fişa postului.

Apogeul carierei lui John Bolton ar fi trebuit să fie funcţia de ambasador SUA la ONU, ceva similar cu Thomas Jefferson la Paris, după Războiul de Independenţă al SUA. Cu doar o mică, infimă corectură. Jefferson credea în Franţa, Bolton în ONU, mai deloc.

Nu a fost să fie. Un vot, anticipat a fi prea strâns, i-a încheiat, după doar un an, mandatul de critic din interior al ONU. Democraţii l-au săpat, ca întotdeauna.

Astfel, pentru mai mult de un deceniu, a rămas în aşteptare. Dar nu oricum, colaborator plătit la Fox News, editorialist la o serie de publicaţii, desigur, conservatoare, invitat pentru expuneri, şi ele plătite, la diferite organizaţi, centre, asociaţii etc. Aşa, ca o medie, în jur de 2 milioane de dolari anual, doar din expunerea punctelor sale de vedere asupra unei lumi unde nu prea mai este loc şi pentru Rusia, Iran, Siria, Coreea de Nord, musulmani şi alte câteva categorii şi entităţi. Uniunea Europeană şi China pot rămâne, e cam greu să le dai la o parte, dar să stea în banca lor.

La un moment dat, prin 2012, i-a trecut prin faţa ochilor şi ideea unei candidaturi prezidenţiale.

Dacă nu a fost să fie, atunci, să se apropie de Casa Albă, s-a întâmplat acest lucru şase ani mai târziu, când, după mai mult de un an de preludiu (mă numeşte, nu mă numeşte, de ce nu mă numeşte, când mă numeşte...), John Bolton a fost numit consilier prezidenţial pentru securitate naţională. Un fel de numărul 2 în politica externă a SUA. Sau, după cum sintetizase anterior Condoleezza Rice, ”cea mai grea funcţie din administraţie”.

Aici, Bolton a fost ca peştele în apă. Cu o singură diferenţă, dacă toţi ceilalţi înotau de la dreapta la stânga, el o făcea invers.

Simţind, probabil, că aventura nu va dura mai mult de un sezon, s-a apucat de strâns fapte negre pentru file albe. Altfel spus, după o zi petrecută în Aripa de Vest a Casei Albe, la doi paşi de vestitul Birou Oval, în care se afla aproape la fel de cunoscutul birou din lemn britanic ”Resolute”, cel pe care se semnează declaraţiile de pace şi război, seara, consilierul prezidenţial făcea totalul în agendă: ”Ce avem noi astăzi? O contră cu Mattis, o înjurătură Trump, un telefon Macron, o remarcă de la Kushner (o, da, tânărul şi imberbul Kushner), ceva sărat transmis către Nikki (Haley, cometa cu un singur ”l” care stă pe scaunul meu de la Naţiunile Unite), prânzul a fost delicios, aplauze”.

Nu a durat decât un an. Şi câteva luni. Aventura fiind sub spectrul imprevizibilului încă de la început.

O dată, după o activitate la care se decisese bombardarea unei ţări unde avusese loc un atac chimic, şi în care Bolton argumentase că o bombă în minus este un plus pentru adversarii Americii, preşedintele şi consilierul său pentru securitate naţională s-au întâlnit cu una din asociaţiile de suporteri proveniţi din ţări unde făceau jocurile (şi continuă şi azi) nişte dictatori locali din  cei dezagreaţi pe Colină. Cum atacul avusese loc deja, fusese un succes total, cei doi au fost întâmpinaţi cu aplauze - Bolton scrie că destinate mai mult sieşi - ceea ce a provocat reacţia preşedintelui Trump: ”Îi daţi lui tot creditul? Ştiţi că asta înseamnă sfârşitul slujbei lui.” / “Are you giving him all the credit? You know that means the end of his job.”

Bolton a gustat gluma dar, probabil, nu foarte mult. Nu trecuseră decât câteva zile de la numire. Şi a continuat să scrie, seara, în agendă:

  • la Casa Albă domneşte un haos total;
  • agenda preşedintelui este plină de improvizaţii;
  • deciziile se iau ad-hoc, fără o pregătire preliminară, fără consiliere;
  • Kushner e un factotum între Biroul Oval şi restul lumii;
  • generalii ”adulţi” din Administraţie sunt prea ”moi” pentru un război atât de mare;
  • doamna Theresa May este cam rece cu preşedintele (”glacială”, poate, e un cuvânt mai bun), Macron prea francez, Xi prea chinez, Putin, hm, cum să spun... (nu e adevărat că agenta Maria Butina ar fi avut o tentativă de recrutare, cum zic unii “sensation-seeking columnists and commentators”);
  • iar preşedintele se întreabă, şi întreabă...
  • dacă Marea Britanie este putere nucleară (”Am ştiut că nu o face în glumă” / ”I knew was not intended as a joke”);
  • dacă Finlanda nu este parte a Rusiei;
  • dacă drepturile omului sunt cu adevărat încălcate în Hong Kong.

Iar dimineaţa, din nou la muncă, în Aripa de Vest a Casei Albe. Briefinguri, memorandumuri, decizii, un prânz cu preşedintele, o cină cu Mike (Pompeo). Dar toate lucrurile bune au un sfârşit.

În ziua de 9 septembrie, 2019, la orele 14.15 fix (de aia e bună agenda), John Bolton intră în Biroul Oval, unde are loc ultima sa întâlnire cu preşedintele. Trump îi reproşează direct: ”Mulţi oameni nu te plac. Spun că eşti un turnător (leaker) şi nu un jucător de echipă.”

Urmează un pic de dramă. Bolton răspunde teatral: ”Dacă vreţi să plec, plec” / “If you want me to leave, I’ll leave.” Trump devine împăciuitor:  ”Vorbim mâne dimineaţă” / “Let’s talk about it in the morning.” Dar a doua zi, câteva mesaje prezidenţiale pe Twitter rezolvă problema. Bolton scoate de sub agendă, scrisoarea de demisie (scrisă, precaut, cu câteva luni înainte) şi o transmite secretariatului preşedintelui.

Pe 10 septembrie, la ora 11.50, după un ultim tweet al preşedintelui, John Bolton, era ”din nou liber”.

Titlul cărţii îl avea deja în minte: ”Camera în care s-a întâmplat” / ”The Room Where it Happened.” Mai trebuia să găsească o editură curajoasă şi, lucru esenţial, îndeajuns de potentă pentru a plăti 2 milioane de dolari în avans. 

Să fii conservator, în America, e scump, dar merită. Când ai propria agendă.

*Procopius din Cezareea  a fost un istoric bizantin, cunoscut pentru cărţile sale de istorie despre campaniile împăratului Iustinian, dar şi pentru ”Istoria secretă”, o cronică personală şi extrem de critică a domniei acestuia.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite