Ultimul drept pe care îl avem

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Informaţia potrivit căreia viitorul ministru al Apărării ar putea fi generalul Nicolae Ciucă, actualul şef al Statului Major General, pe epoleţii căruia s-au vânturat furtunile deşerturilor din Afganistan şi Irak, dacă va fi validată de forumul legislativ al ţării constituie prima veste bună, pentru organismul militar naţional, după 1994.

Atunci, în 1994, se încheia mandatul de ministru, timp de trei ani, al generalului-locotenent inginer Niculae Spiroiu, care se bucură şi azi de respectul purtătorilor de uniforme militare, activi şi în rezervă. Sigur că, în principiu, într-o democraţie consolidată, prezenţa la conducerea Ministerului Apărării Naţionale a unui politician cu deprinderi aparte - înzestrat cu capacitatea de a înţelege că are menirea de a asigura un buget corespunzător apărării naţionale şi datoria de a apăra instituţia militară de orice ingerinţă politică internă, cu efecte negative asupra forţei defensive a României – este un reper ce ţine de controlul civil asupra armatei, nicidecum de controlul unor civili (neavizaţi, neinstruiţi, mediocri, unii cu ochii de o altă culoare decât aceea a uniformei tradiţionale militare – nota autorului ) asupra actelor specifice de decizie, cum bine atenţiona generalul Eugen Bădălan, la momentul investirii sale în funcţia de şef al Statului Major General, motiv pentru care a fost chemat, a doua zi, la Palatul Cotroceni, pentru a da explicaţii. 

În acelaşi timp, un ministru puternic al Apărării României trebuie să aibă o relaţie specială cu preşedintele ţării şi cu prim-ministrul guvernului ce va fi investit, pentru că situaţiile de criză regionale viitoare, cele previzibile dar şi cele generate de intempestive decizii – cum a fost cazul recent, în arealul sirian - luate în metropole aflate la est, la nord, la vest şi la sud de graniţele ţării, impun ca indiferent de ora din zi sau din noapte, cel ce reprezintă scutul defensiv al ţării să aibă dialog direct, imediat şi fără intermediari depăşiţi de evenimente, cu primii oameni din stat. 

Pentru cei ce nu ştiu, prezenţa, peste Ocean, a unui general de talia lui James Norman Mattis, în funcţia de Secretar al Apărării, a asigurat Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore, de la Pentagon, pe atunci condus de respectatul general Joseph Francis Dunford Jr., confortul profesional necesar depăşirii unei etape deloc facile în adaptarea Forţelor Armate ale SUA la provocările multiple din zonele geopolitice unde sunt şi acum dislocaţi militari americani. 

Aşa cum atenţiona recent generalul Constantin Degeratu – care a îndeplinit, din 22 ianuarie 1997 până la 15 februarie 2000, funcţia de şef al Marelui Stat Major al Armatei României fiind apoi singurul profesionist militar care a fost consilier la doi preşedinţi ai ţării, anterior fiind absolvent al Colegiului Regal de Studii de Apărare din Londra, ulterior profesor de Studii de Securitate pentru Europa Centrală la Centrul European de Studii de Securitate “George C. Marshall” din Garmisch-Partenkirchen, Germania – la ora actuală chiar dacă sunt bani pentru înzestrarea etapizată a armatei, nu mai este timpul necesar doar pentru acest demers multianual, pentru că la est de Prut crivăţul geopolitic nu s-a oprit şi surprizele strategice pot surveni peste noapte, în decurs de câteva ore. 

Venirea noului ambasador al Statelor Unite ale Americii, la Bucureşti, precum şi numirea generalului Nicolae Ciucă în postul de ministru al Apărării sunt paşi înţelepţi de restartare pragmatică, accelerată, a relaţiilor dintre SUA şi România, în condiţiile în care pe masa strategilor americani trebuie să ajungă variante practice, inteligente, elaborate la Bucureşti, temeinic argumentate, privind ceea ce poate să facă Statele Unite pentru consolidarea defensivei NATO la graniţa de est a Alianţei, în mod special pentru România, care a demonstrat în fostul spaţiu iugoslav, pe tărâm afgan şi în deşertul irakian că a fost un aliat loial, ce a trimis batalioane bine antrenate, prin rotaţie, în misiuni unde au căzut la datorie – acesta este termenul militar corect şi onorant – nu puţini bărbaţi încrezători în viaţa liberă, democrată a ţării lor, în societatea unde statutul de militar profesionist ţine de demnitatea asumată fără nicio reţinere. 

Nicolae Ciucă este un militar, nu un politician şi statutul său de om independent, de tehnocrat în domeniul Apărării României, nu poate fi şi nici nu este contestat la palatul prezidenţial, la cel guvernamental sau la cel parlamentar. 

În vremuri geopolitice atât de dificile, ca acum, ministrul Apărării este obligat de viaţă să aibă conexiuni solide cu comanda efectivă a armatei, pe care trebuie să o sprijine fără ezitări sau amânări aiuritoare, înţelegând imediat complexitatea unei situaţii, aşa cum îi va fi raportată de viitorul şef al Statului Major al Apărării, care – indiferent de numele acestuia – va trebui să aibă o experienţă operaţională reală şi capacitatea de a contacta rapid pe omologii necesari în momente de criză în vecinătatea imediată. 

Din clipa acceptării intrării României în NATO, până la venirea lui Donald Trump la Casa Albă, cei ce s-au perindat în fruntea Ministerului Apărării Naţionale au tot repetat militarilor formula demagogică, iresponsabilă, ce aducea a trădare de ţară: "nu sunt bani pentru apărarea patriei". 

Au mai fost şi tentaţiile, devoalate public, de a favoriza, din interese politice deja cunoscute, o serie de firme din ţări aliate care mai degrabă impuneau nu negociau un anumit tip de tehnică de luptă şi un preţ pe măsura unor interese pasagere. 

Mandatul generalului Nicolae Ciucă în fruntea Ministerului Apărării Naţionale - dacă minunea se va întâmpla - va genera o bilă albă în arena publică, pentru cei care îi vor asigura o perioadă constituţională adecvată menită a reda Forţelor Armate Române speranţa că nu vor fi doar cu pieptul de aramă în faţa stihiilor previzibile. 

Iar dacă, prin jocul sorţii, investirea se va produce în preajma ZILEI ARMATEI ROMÂNIEI, chiar şi la câteva zile distanţă, ar fi pentru prima dată, în ultimul sfert de veac, când cetăţenii care se ocupă, în mod trecător, de politică, ar da Onorul cuvenit instituţiei militare, aceea care alături de biserică constituie stâlpii de rezistenţă reală ai naţiunii, la invazia subtilă a unei anumite străinătăţi, aceea atrasă de ceea ce a mai rămas de furat pe tărâm mioritic.

Sigur că, între numele vehiculate pentru viitorul executiv de la Bucureşti şi cele validate ulterior, democratic, pot fi diferenţe. Dar bărbaţii de stat care vor duce până la capăt ideea numirii actualului şef al Apărării în postul de ministru al Armatei vor binemerita de la Patrie.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite