La Amsterdam, Londra, sau în Noua Zeelanda protestele antirasiste au îngropat sub aglomerări uriaşe de manifestanţi, orice urmă de frică de Covid, de precauţie şi distanţare socială. Unde şi de ce a dispărut, în vest prudenţa, de vreme ce, potrivit Angelei Merkel, ne-am mai afla"la începutul pandemiei", nicidecum la mijlocul sau la finele ei?
 
În răstimp, peste ocean, demonstraţiile paşnice, tot mai frecvent infiltrate de extremişti, risca să-şi piardă legitimitatea în dificultatea crescândă a  diferenţierii lor de violenţă, jaf, piromanie şi terorismul politic menit să destabilizeze nu doar SUA, ci întreaga lume liberă. 
 
Ar fi deci mare nevoie de lideri politici şi de formatori de opinie care să înţeleagă ce se petrece şi să explice pe înţelesul tuturor chestiunile tot mai complexele ale societăţilor din trei părti atacate, în care trăim. Şi a căror problemă e departe de a se reduce la un prezumtiv ucigaş rasist pe nume Chauvin. Sau la rasismul rezidual al unor poliţişti albi, americani. Sau europeni. 
 
Dar unde să mai găseşti un spirit raţional şi o judecată critică într-o lume ale cărei păreri sunt tot mai des determinate de imagini video de câteva secunde sau minute care devin virale tocmai pentru că exclud orice context, orice cauze şi fapte de substanţă petrecute înainte sau după, orice reflecţie, orice încercare de abordare raţională? 
 
Potenţialii iluminişti sunt greu de mobilizat. Mulţi dau bir cu fugiţii, ameninţaţi, cum sunt, de talazurile indignării revărsate zilnic, sistematic, în shitstormul cotidian confruntând orice judecată originală, orice nu corespunde noului colectivism al prejudecăţilor stângii radicale şi obsesiilor ei de a (se) victimiza şi de a mobiliza la maximum emoţii, în numele unei prezumtive raţiuni, a unui imaginar bine, arbitrar hotărât, ca şi în numele unui presupus anticonspirationism. 
 
Aşa s-a ajuns ca explicaţiile unei lumi complexe, scăpând intelectului simplu croşetat al unora din liderii apuseni, să fie date şi lăsate pe mâna conspirationistilor. Care nu sunt defel doar de extremă dreapta. Ori mai putin periculosi decât ai extremei stangi.
 
Ultima continuă cu asupra de măsură ceea ce a început de mult. În speţă, să simplifice prea complexa realitate, reducând-o la dimensiunea unui singur individ găsit vinovat pentru toate şi orice, şi, ca atare, demonizat sistematic, de parcă înlăturarea de la putere a preşedintelui american ar rezolva în sine toate problemele Americii şi ale planetei. 
 
Mai grav e însă că şi substanţiale părţi ale presei occidentale s-a prins în acest joc în parte stupid şi hilar, în parte alarmant, ca fiind extrem de pernicios pentru o democraţie, ce presupune cetăţeni judicios informaţi. Dar care se văd prostiţi, dezinformaţi şi manipulaţi de o massmedie ce nu mai ştie, sau nu mai vrea să facă diferenţierile necesare. 
 
Deşi aderând încă, nominal, la principii democratice, această parte a presei şi unele din reţelele de socializare încep să obtureze şi alte distincţii esenţiale. De pildă între părelnicii şi între adevăraţii duşmani ai democraţiilor. 
 
Aşa au ajuns vaste porţiuni ale Americii şi Europei să nu mai ştie să deosebească un lider populist (condamnabil când se foloseşte de Biblie pentru a câştiga simpatii politice, dar ţinut în frâu de mecanismele de control ale statului de drept) ca Trump, de tiraniile cărora le "cad", sistematic, de la fereastră, disidenţii. Sau cărora le scapă în lume viruşii pandemiilor, în timp ce liderii lor totalitari condamnă  ba prin dezinformare pacienţi murind cu zile de molime, ba la moarte morală alte milioane de inşi, spălaţi pe creier, tot sistematic, ca uigurii, în Gulagul lagărelor de concentrare chinezeşti. 
 
În confuzia generală creată de lipsa discriminarlor utile, a sucombat ori se pregăteşte să piară şi distincţia obligatorie între critici legitime şi opusul lor. Sunt legitime, desigur, criticile la adresa unui preşedinte american care polarizează şi sporeşte clivajul naţional, când ar trebui să calmeze şi să unească. Dar asiduu demonizat şi ţintă a multor campanii menite să ducă la suspendarea sa din funcţie, n-a devenit el oare, prin predictibila reacţie, prea puţin capabil să rostească un discurs integrator? 
 
Or, a gândi diferenţiat contravine agendelor extremiste. Care şterg în varii scopuri diferenţele. Le şterg nu doar întru crearea unei comunităţi şi mase electorale critice, anti-Trumpiste, în anul alegerilor prezidenţiale americane. Ci şi în scopul destabilizării societăţii americane şi a democraţiilor apusene, cu tot cu economia lor capitalistă. 
 
Căci Trump e un simbol, iar debarcarea sa, rămasă, culmea, unicul subiect şi obiectiv al opoziţiei democrate de peste ocean, din 2016 încoace, dar şi ale unor regimuri concurente, inamice, precum al comuniştilor chinezi, cel sever criticat de Trump, ar demola şi ceea ce simbolizeza şeful statului american. Ar fi, în  speţă un eşec al structurilor democratice apusene, de vreme ce preşedintele SUA a fost ales legitim şi democratic şi e, vai, şi exponentul prosper al unui aprig detestat sistem de piaţă, bazat pe competitie veritabilă şi proprietate privată.
 
Sub presiunea acestui tip de presă fals democratică au început să derapeze grav şi liderii partidelor istorice şi democratice. Aşa de pildă, Saskia Esken, şefa SPD (provenind de la aripa stângă a unui partid cautandu-şi cu lumânarea popularitatea pierdută) nu (mai) ştie să facă diferenţa între democraţie şi între extremism. Între eticheta antifascistă a unei violente organizaţii extremiste de stânga, care practică terorismul politic, numită "Antifa" şi între comportamentul ei in esenta fascist: în numele unor prezumtive idealuri ale stângii, Antifa a devastat oraşul Hamburg spre a protesta contra unui summit al G-20. A pus pe butuci Berlinul, la demonstraţiile de 1 mai. In prezent pustieşte cot la cot cu altii oraşele americane, nu atât în reacţie la uciderea unui om de culoare, ci spre a-şi promova cât mai eficient (şi din unghiul ei moral acceptabil) agenda totalitară. 
 
Spre a-si manifesta solidaritatea cu protestele antirasiste de peste ocean si, probabil, spre a-l critica indirect, pentru uzul propriului electorat antiamerican, pe Donald Trump, care a anuntat trecerea gruparii pe lista celor teroriste) Esken a lansat un tweet identificandu-se cu Antifa. La justificata stupoare iscata de echivalarea aiuritoare a extremismului revolutionar de extractie comunisto-terorista cu propria atitudine, sefa social-democratiei germane a refuzat, pana acum, sa-si ceara iertare. Nu putini se prevaleaza de confuzia voluntara perpetuata onomastic de extremistii de stanga actuali, care-si zic Antifa, ca sa-si mascheze infamia prin situarea in traditia luptei antifasciste din Europa anilor 30.
 
Inutil de subliniat ca aceste confuzii si false dispute sunt nu doar scapari si obtuzitati. Sunt ori pot fi si diversiuni, menite sa distraga atentia dela adevaratele problemele ale unor democratii, in care ascensiunea unor lideri ca Trump reprezinta nu atat cauza vreunei crize, cat un simptom si o reactie la inadecvarile democratice si exagerarile asfixiante ale unor elite progresiste, simtindu-se mai confortabil cu cenzura, decat cu libertatea. 
 
Or, toate acestea sunt lesne de inteles. Si atunci, de ce o parte a presei continua sa practice demonizarile? Din aceleasi motive politice si irationale pentru care tot mai multi adera la teorii ale conspiratiei. 
 
Potrivit sociologului Samuel Salzborn, convertirea la asemenea mituri scuteşte de confruntarea convingătoare cu logica, livrand de-a gata o concepţie despre lume adaptata deviantei psihice a conspirationistilor. Scopul strategiilor de mobilizare afectivă e suspendarea intelectului, spre a permite regresul într-o lume care nu mai irită, agasează şi contrazice. 
 
Democraţiile apusene sunt, pe moment, în criză acuta şi par pe punctul de a se dezintegra. Dar nu din cauza pandemiei. Sau a lui Trump. Ci pentru că nu mai gândim. Şi pentru că nu cerem presei deraiate să-şi bage minţile în cap. 

Petre Iancu - Deutsche Welle