În principiu, teza lui Trump este că, după un şir neîntrerupt de succese, misiunea americană nu mai trebuie menţinută în teren, totul e gata, adversarii sunt înfrânţi, dispersaţi, dizolvaţi, făcuţi una cu pământul şi, dacă ar mai fi vreunul, asta nu justifică să blochezi o armată. În consecinţă, cei 2000 de soldaţi americani aflaţi în Siria pentru a combate trupele ISIS „sunt pe cale să înceapă“ retragerea şi „după ce vom fi terminat de cucerit ce-a mai rămas din teritoriul «califatului» soldaţii noştri vor ajunge la baza SUA din Irak şi apoi, în fine, se vor întoarce acasă“. Probleme? Absolut deloc, afirmă preşedintele american, contrazicând rapoartele propriilor sale agenţii de informaţii (la care se adaugă zeci de altele din partea serviciilor de informaţii militare aliate care spun că forţele ISIS numără încă mii de soldaţi care s-au ascuns în zone de refugiu prestabilite, mai ales în regiunea kurdă unde acţionează miliţiile anti-guvernamentale aliate cu PKK-ul. „Dar nu vom păstra armate în teren din cauza a câteva persoane“ continua Trump, transmiţând şi că „în caz de nevoie, vom putea reveni foarte rapid... nu plec, avem o bază în Irak“ de unde SUA vor continua să lovească punctele de rezistenţă ale jihadiştilor, „continuând în acelaşi timp retragerea lentă a trupelor“.

Asta e.

Ce va urma în Siria, aşa cum era deja previzibil de câteva luni de zile, va fi întărirea oficială a zonei de influenţă a Federaţiei Ruse şi aliaţilor săi, Turcia şi Iran, cu perspectiva lansării către diverşi parteneri a unei oferte de acum foarte credibilă în ce priveşte garantarea şi securizarea oricărui tip de tranzit pe ruta strategică Iran-Siria şi, din Siria înspre nord în Turcia sau înspre estul Mediteranei. Aici s-a petrecut şi o altă mişcare despre care vă vorbeam acum două luni, adică ajungerea la un consens în Liban asupra unui guvern dominat de Hezbollah, context în care Hariri va repeta curând cererea făcută în timpul vizitei sale la Moscova ca Rusia să extindă şi deasupra Libanului zona de „interzicere de acces“ pe care o asigură cu sistemele de rachetele S-400 pentru Siria.

Retragerea soldaţilor americani din Afganistan este a doua mişcare în logica politicii de retragere de pe pieţele internaţionale de putere iniţiată cu atâta succes de Trump. Este un subiect care, teoretic, în condiţii de ţară normală politic, ar trebui să ne intereseze deoarece România face parte din coalţia internaţională care a început să lupte împotriva talibanilor în urmă cu 17 ani şi trupele române au performat la maximum în raport cu de tipul de armament şi dotările lor tehnice. Iarăşi teoretic vorbind, România ar fi trebuit să fie informată în avans de intenţiile americane, ca aliaţi strategici ce suntem, pentru a-şi putea recalibra în consecinţă actuala configuraţie din teren şi planurile pentru viitor, A existat oare un asemenea avertisment şi autorităţile noastre militare, prea ocupate să-şi demită indezirabilii, au uitat să-l transmită şi opiniei publice din care fac parte şi familiile celor aflaţi acum în teatrul de operaţiuni din Afganistan, ţara descrisă drept „mormântul imperiilor“? Este invitat cineva din România miercuri la Washington atunci când Secretarul de stat Pompeo şi-a convocat omologii din coaliţia împotriva organizaţiei jihadiste din Irak şi Siria şi, dacă, da, noi ce poziţie avem şi, mai ales, cine va vorbi din România şi pe bază de ce mandat?

În cazul situaţiei din Afganistan, din acest moment scena se complică extraordinar de tare deoarece, chiar dacă Trump are perfectă definind astfel nivelul de aşteptare american:  „cred că toată lumea este obosită şi trebuie să ieşim din acest război fără sfârşit şi trebuie să ne întoarcem acasă“, de partea cealaltă este sigur să presiunea talibanilor va deveni considerabil mai intensă. Drept care, chestiunea deschisă este de a şti cine va fi, chiar şi teoretic, cel care va garanta tranziţia de putere după retragerea americanilor şi, extrem de credibil, a întregii coaliţii. Vor fi oare americanii care să încheie un tratat de pace cât de cât onorabil cu talibanii în cadrul negocierilor de acum din Quatar sau, dimpotrivă, talibanii vor fi mai tentaţi de garanţiile oferite prin formatul asigurat de Conferinţa de pace de la Moscova, dat fiind că acolo joacă Rusia, China, Turcia, Iranul, Pakistanul şi India?

Bâzâiala îngrijorată a serviciilor de informaţii are două teme majore de studiu date acum echipelor de analişti, iar rezultatele încep deja să circule pe anumite circuite între ţările a căror părere contează în jocul viitor. În primul rând, plecând de la constatarea că circuitelor anunţate deja pe circuitul Iran-Siria-Turcia-Mediterană se pot adăuga cele care să vină din China trecând prin Asia de mijloc şi securizate (dacă acesta poate fi un termen acceptabil) de către viitorul guvern taliban din Afganistan. În al doilea rând, se cere analiza valabilităţii propunerilor de circuite comerciale şi de reţele de transport energetic pe linia nord (Rusia, statele din „pachetul Caspic“) şi Pakistan. Cu posibila conectare cu India pe un circuit deja studiat şi pentru care ruşii fac deja oferte.

Ce garanţii vor oferii talibanii că toate astea vor fi posibile? Există dosarele care conţin proiecte şi care au fost intens discutate în ultimii luni cu reprezentanţii politici ai talibanilor, dar şi cu trimişii triburilor afgane, elementul care, în final, va permite sau va împiedica un proiect sau altul.

Astfel ajungem, din nou, poate prea direct şi cinic, la marile raţionamente din spatele tuturor jocurilor, adică proiectele majore care s-au negociat între ţările care folosesc diverse mijloace pentru a-şi stabiliza puterea de influenţă asupra unui teritoriu. Bătălia a fost dură şi, de acum, după plecarea americanilor, va fi nemiloasă deoarece va fi vorba despre construcţia unor noi alianţe regionale cu relevanţă globală care să poată avea destulă relevanţă încât să dea garanţiile necesare pentru protecţia unor asemenea proiecte gigantice. Iar asta, spun surse concordante, este doar partea vizibilă, căci, veţi vedea, vă voi prezenta în materiale viitoare, se negociază intens noile infrastructuri strategice aferente, maritime, feroviare, de autostrăzi terestre şi de comunicaţii.

În tot acest timp, ai noştri ştiu doar să-şi dea unii altor în cap, să dinamiteze orice pare să aibă potenţial de creştere nemaiavând timp pentru absolut nimic altceva. Exact în jurul nostru, în zona noastră de vecinătăţi apropiate, odată cu plecarea americanilor, se schimbă paradigma de putere din Asia Centrală şi Orientul Apropiat şi începe goana disperată a unora de a nu rata intrarea în proiect. Noi ce proiect prioritar avem de legătură cu noile proiecţii de putere?