Problema urişă din acest moment este că nu se clatină poziţia de forţă a lui Putin, a Uniunii sale Eurasiatice şi, prin extensie, a alianţei uriaşe din cadrul Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai. Dimpotrivă, instituţiile spaţiului occidental se află sub atac, sunt slăbite programatic, trecute treptat în zona derizoriului. Şi, conform logicii oricărei ofensive militare de mare anvergură, conflictul este precedat de acţiuni care să anihileze sau să blocheze în cât mai mare măsură capacităţile de reacţie ale adversarului şi infrastructurile sale critice, militare şi civile.

Nucleul de forţă al acestui Occident îl reprezintă, pe plan politic şi militar Alianţa Atlanticului de Nord, cea mai importantă şi mai bine dotată din punct de vedere militar structură de acest gen din lume. Credibilitatea acesteia s-a bazat, în întreaga sa existenţă, pe principiul fundamental enunţat în Art.5 al Tratatului de la Washington, apărarea colectivă, asigurarea finală şi cu valoare absolută dată Statelor Membre că toată puterea aliaţilor va intra fi folosită, fără ezitare, pentru a apăra pe oricare dintre ei în momentul în care teritoriul său se află sub atac. Repet acest termen, „apărarea colectivă, asigurare finală şi cu valoare absolută“, deoarece asta a creat diferenţa esenţială între NATO şi toate alianţele militare din ultimele decenii. Toţi adversarii potenţiali ai NATO erau convinşi că Art.5 acoperea un angajament clar, în fapt cel mai mare argument de disuasiune din lume şi la ora actuală. Iar aceşti adversari potenţiali au comparat situaţia din NATO cu cea din alte alianţe, multe la număr, care s-au disipat instantaneu când o ţară sau alta s-a aflat sub atac... 

Tocmai din această cauză, în 2014, Rusia şi-a modificat doctrina militară, iar principala schimbare o reprezintă nominalizarea NATO în fruntea listei de ameninţări la securitatea naţională a Federaţiei Ruse. Se menţionează în mod specific „consolidarea capacităţilor ofensive ale NATO direct la frontierele ruse şi măsurile luate în vederea amplasării sistemului global de apărare antirachetă“ în Europa de Est. Şi este absolut limpede că Rusia nu numai că nu a modificat nimic la nivel doctrinar, dar a şi făcut paşi multipli şi mai mult decât evidenţi pe linia consolidării dispozitivului militar la graniţa sa de contact cu ţările NATO/UE, multiplicând avertismentele dure.

NATO a replicat pe un ton foarte serios în termenii Declaraţiei Finale a Summitului NATO de acum câteva zile de la Bruxelles. Este cea mai clară poziţionare politico-militară împotriva aceea ce este considerată a fi ameninţarea rusă, multi-nivel, specifică războiului hibrid, încălcând flagrant legislaţia internaţională şi principiile general acceptate prin Acordul de la Helsinki.

Dar, din acel moment, au început nelămuririle şi temerile. În primul rând, este absolut inexplicabil de ce nimic din temele majore şi acuzaţiile grave conţinute în documentul NATO nu s-au regăsit în ceea ce Preşedintele Trump a spus în conferinţa de presă susţinută la Helsinki alături de bunul său prieten Vladimir Putin. Poate a uitat. Dar, imediat, a urmat un episod care ridică cu o treaptă nivelul de îngrijorare: mă refer la „episodul Muntenegru“, referinţă denigratoare la ţara din Balcanii noştri care s-a alăturat oficial NATO şi, în consecinţă, ar trebui, la nevoie, să beneficieze de garanţia aplicării Art.5. Sigur va fi aşa? Nu chiar, căci Preşedintele Trump vorbeşte despre noul său aliat ca despre „o ţară foarte mică cu oameni foarte puternici şi foarte agresivi“, lăsând să se înţeleagă că această agresivitate ar putea provoca „cel de-al treilea Război Mondial“ dacă celelalte ţări din NATO a acţiona împreună în apărarea Muntenegrului.   .

Putem să presupunem că, în NATO, din punctul de vedere al SUA, ar exista măcar umbra posibilităţii de a se pune un semn de întrebare asupra principiului apărării colective? Dacă răspunsul este „da“, atunci, în aceeaşi secundă, se poate declara formal decesul Alianţei.

Poate însă, ca şi în cazul evaluării privind calitatea serviciilor de informaţii din propria sa ţară, Donald Trump va reveni, zicând că, de fapt, a vrut să zică altceva. Până atunci, senatorul republican John McCain, Preşedintele Comisiei pentru apărare, acuză:

Atacând Muntenegru şi punând sub semnul întrebării obligaţiile noastre în NATO, Preşedintele a făcut exact jocul lui Putin.“

Iar Nicholas Burns, fostul ambasador al SUA la NATO în momentul 11 septembrie 2001, a continuat pe aceeaşi linie: „Trump lasă din nou ca dubiul să plutească asupra faptului că SUA, în perioada preşedinţiei sale, ar dori să vină în sprijinul aliaţilor lor. Un alt cadou pentru Putin“.

 De ce însă este „cazul Muntenegru“ atât de important? De ce ar fi „un cadou pentru Putin“? Pentru că acest stat de doar 620.000 de locuitori, devenit independent în 2006, a asigurat NATO definitivarea preluării controlului asupra întregului litoral nordic al Mediteranei, din Gibraltar până în Turcia. Muntenegru era singura piesă lipsă, iar Rusia a desfăşurat o campanie extrem de dură împotriva aderării acestui stat la NATO, „micul frate ortodox“ prin care spera să-şi confirme un punct de acces stabil la Mediterană. Cu atât mai dureroasă a fost înfrângerea, iar replica Moscovei a fost un avertisment nedisimulat: „Rusia îşi rezervă dreptul de a riposta la politica ostilă a guvernului din Muntenegru după aderarea ţării la NATO. Isteria anti-rusă ne dă dreptul de a lua măsuri de retorsiune“ - după cum se spunea într-un comunicat al Ministerului rus al Afacerilor Externe.

Ar trebui să ne interese subiectul? Cred că da, fie şi numai din perspectiva faptului că şi noi suntem o ţară mică, şi noi suntem pe linia de separare NATO/UE, şi noi ne imaginăm construcţia naţională pe singura temelie a NATO şi, pe fond, a fermităţii promisiunilor americane. Dar nu cred că va suna un clopoţel de alarmă în mintea vreunuia dintre liderii noştri politici, ocupaţi cum sunt să-şi tragă de sub picioare preşul zdrenţuit şi prăfuit al puterii. Asta e, suntem condamnaţi să privim la cum joacă alţii şi să urmăm şuturile necruţătoare ale istoriei care, după cum ar trebui să ştim foarte bine, nu are niciun fel de milă faţă de învinşi. Nici faţă de proşti, de altfel.