Este evident, în primul rând, eşecul proiectului iniţial, dar şi incapacitatea decidenţilor politici americani de a oferi scenarii post-conflict realiste şi adaptate la realităţile concrete ale societăţii irakiene şi mai ales la cadrele mentale particulare ale populaţiilor.

O perspectivă lucidă asupra Irakului a fost subminată de mai mulţi factori:

- ideologizarea excesivă a campaniei anti-Saddam;
 
- confiscarea câmpului decizional din Washington de către grupurile neoconservatoare ancorate într-o lectură naivă şi optimistă a spaţiului arabo-musulman;
 
- influenţa nefastă exercitată de unii islamologi, care au oferit o expertiză disonantă şi, la rândul său, marcată mai degrabă de presupoziţii generice despre comportamentul populaţiilor din regiune
 
- gestiunea imediată, post-conflict, în momentele fundamentale ce au succedat căderii regimului ba’thist, a fost dezastruoasă, atât pentru proiectul american cât mai ales pentru noul destin al Irakului.
 
Dispariţia subită a imensului aparat politic, militar irakian, ce controlase, de decenii, viaţa indivizilor, a lăsat câmp liber unui imens vid de putere şi autoritate, a declanşat un val de tensiuni blocate şi frustrări colective reprimate.
 
Forţele coaliţiei nu doar că nu au avut capacitatea de a se substitui eficient vechilor instituţii ce asiguraseră ordinea, ci le-a lipsit şi legitimitatea populară prin care să-şi asume rolul de garant al tranziţiei.
 
Strategii americani au ignorat aici atât o lungă istorie irakiană a repulsiei faţă de ideea dependenţei de puteri exogene, cât şi realitatea unui larg curent anti-american în spaţiul musulman. Tocmai această percepţie a încurajat apariţia scenariilor conspiraţioniste în jurul politicilor occidentale, scenarii legate cel mai adesea de ideea unui control al resurselor energetice, al dominării geopolitice integrale a Orientului Mijlociu, al sprijinirii sionismului sau al luptei împotriva Islamului.
 
Mai mult însă decât toate acestea, eşecul reconstrucţiei Irakului este şi rezultatul incapacităţii decidenţilor americani (şi britanici, într-o dimensiune secundă) de a oferi soluţii imediate şi coerente la nevoile populaţiei, de a asigura securitatea la nivelul teritoriului, de a remedia rapid distrugerile provocate de război şi de lunga perioadă de embargo.

Noul proces de nation-building iniţiat de americani în Irak era şubrezit încă de la începuturi, prin faptul că era incapabil să ofere un proiect politic cu dimensiune naţională.

La nivel politic, americanii au încercat să ofere un rapid paliativ, instalând noi elite provenite în cea mai mare parte din rândul exilaţilor, greu acceptaţi de către o parte importantă a populaţiei (sunniţii, în primul rând, dar şi grupările şiite contestatare ale ordinii politice, în frunte cu sadriştii).

Neregăsindu-se în noile realităţi post-Saddam, sunniţii adoptă o atitudine contestatar din ce în ce mai agresivă. Câmpul actorilor ce intervin activ pe scena Irakului se multiplică nedefinit, complicând orice posibilă strategie de asumare a unui proiect cu deschidere naţională.

Pentru a se elibera de o parte din responsabilitatea gestiunii directe a ţării, Statele Unite au transferat, în 2004, autoritatea politică spre un guvern provizoriu condus de Iyad Allawi, client fidel al Pentagonului şi considerat ca agent eficient al respectării intereselor occidentale în Irak. El nu face însă decât să devină o interfaţă autohtonă pentru Statele Unite, atrâgând, la rândul său, aversiunea mediilor anti-americane, sunniţi şi sadrişti.

Alegerile confirmă referinţa identitară naţională fracturată

Alegerile din ianuarie şi decembrie 2005 au confirmat faptul că populaţia irakiană se repliază mai degrabă în jurul unor structuri politice pe baze comunitare:

- Kurzii şi-au întărit şi mai mult controlul asupra celor trei provincii autonome asupra cărora exercită o gestiune aproape independentă de deciziile din Bagdad.

- Sunniţii s-au integrat cu foarte mare dificultate procesului politic pe care l-au boicotat mai întâi, pentru ca, ulterior, la alegerile din decembrie 2005, o parte din noile partide sunnite să prefere să participe pentru a încerca o apărare a intereselor comunitare.

- Şiiţii au fost câştigători, alegerile confirmând, pentru prima dată în istoria Irakului, ascensiunea lor la putere.

Această acaparare a puterii, însă, se face într-un context complicat: cea mai mare parte din forţele şiite sunt, de fapt, dependente şi îndatorate actorilor exteriori care au permis ascensiunea lor în Irakul post-Saddam. Statele Unite şi Iranul îşi împart aici rolul de puteri tutelare, dar fidelităţile grupurilor şiite faţă de ele sunt circumstanţiale, instabile.

După 2004 a devenit tot mai clar că dorinţa oficială a americanilor, aceea de a promova democraţia şi de a construi un nou stat irakian cu o guvernanţă şi funcţionalitate pe model occidental, s-a transformat într-o strategie de asigurare a stabilităţii şi de blocare a degradării securităţii statului.

Confruntate iniţial cu insurgenţa sunnită şi şiită, autorităţile şi forţele militare americane se află, după atacul mausoleului din Samarra, în februarie 2005, în faţa unei explozii de violenţă, transpusă inclusiv la nivelul noii clase politice, şi pe care reuşesc cu greu s-o gestioneze.

Ea favorizează un cerc vicios, căci una dintre cauzele mobilizărilor irakiene este tocmai aversiunea împotriva prezenţei străine şi a sentimentului că ţara se află sub o tutelă exogenă.

Pe de altă parte, cu tot efortul depus de autorităţile americane şi britanice de a antrena şi pregăti noile servicii de poliţie şi securitate irakiene, capacitatea efectivă a acestora de a asigura pacificarea ţării era extrem de improbabilă.

Pe măsură ce situaţia securitară irakiană se degrada, pe fondul necesităţii de a-şi asuma gestiunea luptei împotriva insurgenţelor sunnite şi şiite, Statele Unite au fost obligate să părăsească vechile viziuni fanteziste despre construcţia unui Irak etalon al democraţiei în regiune. Aşa că ele şi-au concentrat atenţia înspre asumarea unei strategii realiste, de echilibrare între obligaţiile sale faţă de remedierea situaţiei în Irak şi presiunile interne în metropolă, tot mai reactive faţă de aspectele negative ale războiului (creşterea numărului de victime americane, scandalurile provocate de comportamentul şi abuzurile armatei şi companiilor de securitate private în raport cu populaţia civilă şi prizonierii irakieni etc.).

Washington rămâne, în toată această perioadă, principala putere oficială externă care se implică în finanţarea, refacerea instituţiilor şi a structurilor militare şi de securitate, sprijinirea implementării unei guvernanţe democratice în Irak. Pe de altă parte, şi-a pierdut treptat capacitatea de control asupra majorităţii foştilor săi clienţi, a căror ascensiune la putere le-a facilitat-o în 2003.

În 2006, Irakul ajunsese practic neguvernabil, cu o elită politică retrasă în Zona Verde şi cu un teritoriu controlat nu atât de autorităţi, cât de nenumăratele miliţii, insurgenţi sau ganguri, cu o populaţie devenită victimă a unor masive hecatombe în numele diferenţelor sectare şi a epurărilor religioase.

Strategia americană riscantă, dar necesară, de a suplimenta forţele trimise în Irak şi mai ales de a inaugura o masivă şi extensivă anti-insurgenţă, a fost, în final, câştigătoare, între anumite limite.

Trupele aliate au intervenit concret pe teren, în combaterea grupărilor insurgente şi criminale, substituind ineficienţa forţelor irakiene, au depăşit anterioarele stângăcii în comunicarea cu şeicii şi cu diferiţii lideri locali, reuşind chiar să îi antreneze împotriva mediilor jihadiste străine, al-Qaida şi alte grupări formate din militanţi veniţi din restul spaţiului sunnit.

Succesul acestei strategii a dus la scăderea vizibilă a gradului de violenţă din societate, fiind astfel creat mediul propice pentru resuscitarea treptată a funcţionalităţilor statului, pentru o parţială reluare a activităţilor economice, comerciale, culturale, o pacificare a teritoriului public.

Retragerea din Irak

La sfârşitul anului 2008, între Statele Unite şi guvernul irakian se va semna un Status of Forces Agreement (SOFA), prin care se stabilea un calendar al retragerii trupelor străine, cu o limită preconizată la sfârşitul lui 2011. Administraţia Bush îşi reprezenta însă acest termen într-o manieră mai degrabă relativă, sperând că la sfârşitul său prezenţa americană va fi renegociată şi prelungită în cadul unui nou acord.

Instalarea unei noi administraţii la Washington, după 2009, schimbă poziţia oficială americană. Ca senator şi apoi în campania electorală prezidenţială, Barak Obama a pledat constant pentru retragerea trupelor americane din Irak şi pentru accelerarea transferului de autoritate securitară spre instituţiile abilitate irakiene.

În iunie 2009, respectând SOFA, trupele combatante americane se retrag din oraşele şi localităţile irakiene, rămânând prezente în bazele militare; din august 2010, administraţia Obama accelerează retragerea lor din Irak. În aprilie 2011, încercarea autorităţilor americane de a renegocia SOFA în sensul acceptării, de către partea irakiană, a unui corp militar de până în zece mii de soldaţi, este lipsită de succes: guvernul al-Maliki se opune radical oricărei prezenţe militare americane după decembrie 2011.

Singurii interesaţi de menţinerea prezenţei militare americane în Irak sunt kurzii, probabil cei care au câştigat cel mai mult din dispariţia regimului Saddam.

Statele Unite îşi pierd influenţa în Irak

Limitele concrete de acţiune a Statelor Unite în Irak au devenit vizibile şi în momentul alegerilor generale irakiene din 2010 şi al negocierilor pentru desemnarea câştigătorului şi a noului guvern.

Incapacitatea Statelor Unite de a-l impune pe fostul prim-ministru pro-american Iyad Allawi ca prim-ministru şi mai ales faptul că noul guvern al-Maliki este rezultatul presiunilor şi negocierilor iraniene, au fost văzute unanim drept un semn vizibil al scăderii influenţei americane asupra Irakului.

Deşi au fost cei care au contribuit la căderea regimului autocratic al lui Saddam, americanii au fost percepuţi de poporul irakian ca o putere opresoare, imperialistă, reactualizând perioada dominaţiei britanice dintre 1920-1958.

Intervalul american în istoria Irakului rămâne controversat şi ambiguu, nu doar la nivelul percepţiei diferiţilor actori implicaţi, cât şi pentru observatorul neutru. Cu excepţia kurzilor, cea mai mare parte a irakienilor nu sunt marcaţi de o gratitudine explicită faţă de politica americană irakiană, de după 2003.

Greşelile americanilor

Statele Unite sunt acuzate că au urmărit mai puţin respectarea intereselor populaţiei irakiene, concentrându-se mai mult pe propria agendă, de a transforma Irakul într-un stat clientelar. Tocmai această tentaţie de a exercita un control asupra procesului de tranziţie şi al noii clase politice este văzută ca un factor destabilizator fundamental ce a dus la apariţia insurgenţei şi apoi la căderea în conflictul sectar.

Impunând o elită adusă din exil, asumându-şi rolul de putere tutelară a reconstrucţiei etatiste irakiene, favorizând proprii clienţi, excluzând grupări cu fundament popular (sadriştii sau unele mişcări sunnite considerate nefrecventabile din cauza atitudinii anti-americane), Statele Unite au focalizat rapid ostilitatea unei părţi importante a Irakului, dar şi a mediului regional.

Iran, Siria, grupările radicale sunnite au profitat de prezenţa americană în Irak pentru a face din teritoriul acestuia un spaţiu median de ripostă, după modelul Afganistanului în vremea ocupaţiei sovietice.

După 2005 Washington se vede în imposibilitatea de a impune în mod categoric puterii irakiene deciziile de politică externă pe care le-ar fi dorit asumate de noul Irak, în măsura în care guvernul însuşi este fragil, instabil, şi instalat în urma unui foarte dificil proces de implementare a unei logici democratice. Tocmai această fragilitate a puterii politice de la Bagdad, în special până în 2008, a permis lui al-Maliki să jongleze inteligent printre interesele puterilor externe sau ale forţelor interne în raport cu Irakul.

Se intră aici într-o logică realistă, Irakul devenind un câmp asupra căruia se exercită o rivalitate între marile puteri regionale şi internaţionale, impunând, inevitabil, o necesitate a unui echilibru.

Pentru Statele Unite, miza este aceea a emergenţei unui Irak stabil, fidel intereselor strategice şi economice occidentale, cu o funcţionalitate etatistă cât mai viabilă şi care să adere, în limitele posibile, la principiile democratice şi valorice ale modernităţii.

În pofida eşecului său de a transforma Irakul într-un model de democraţie în regiune şi a incapacităţii de a controla integral destinul acestuia, importanţa Statelor Unite pentru Irak rămâne încă fundamentală pentru viitorul său. Administraţia americană a contribuit, prin negocieri şi presiuni, să facă reintrat Irakul în interiorul lumii arabe şi în sistemul regional de securitate al Golfului Persic.

Perspectiva generală este deci aceea că America a eşuat în Irak şi că, mai ales, câştigătorul real al schimbărilor produse după 2003 este Iranul. Sprijinind pragmatic pe al-Maliki, văzut ca singurul personaj capabil de a asigura o relativă coeziune politică şi stabilitate socială, Washington a acceptat tacit realitatea unei puteri irakiene autonome, independente, capabile să ia decizii şi să iniţieze contacte şi alinieri chiar şi cu parteneri indezirabili ai Statelor Unite, precum Iran sau Siria.

Retragerea totală a trupelor militare americane, în decembrie 2011, a fost percepută deopotrivă ca un succes al capacităţii Irakului de a-şi asuma singur gestiunea securitară, dar şi drept o victorie a Iranului, care reuşeşte să elimine de la frontiera vestică o prezenţă armată considerată ca fundamental ameniţătoare la adresa republicii islamice.