Statele Unite şi eşecul strategiilor identitare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Casa, dezbinată împotriva ei însăşi, nu poate dăinui”, spusese odată Abraham Linclon, inspirat din Evanghelia după Matei (12:25). Lincoln se referea la America anilor 1860. În ce măsură este valabil acest adagiu pentru America contemporană? Într-o măsură mai mare decât ne închipuim.

Diversitatea etno-rasială a unui stat comportă în sine atât avantaje, cât şi riscuri, iar ultimele – riscurile, sunt predominante în perioadele de criză, depresiune şi frustrare socială – ele creează premise pentru xenofobie şi revolte. Statele Unite ale Americii au trecut în câteva rânduri prin asemenea experienţe; în particular, acolo au existat şi tentative de manipulare din afară şi instigare la revolte în baza diferenţelor şi divergenţelor identitare. Se cunoaşte, bunăoară, că la începutul sec. XX, Internaţionala Comunistă şi-a propus să-i inspire populaţiei negre din SUA ideea „autodeterminării naţionale”, pentru a provoca o secesiune a „zonei negre” în regiunile din sud şi crearea unui „teritoriu naţional al negrilor americani”. Însă, atunci ideea nu a avut un sol fertil pe motiv că afro-americanii nu erau suficient de solidarizaţi la acel moment şi nici nu erau concentraţi într-o anumită zonă, ci disipaţi în diverse state ale ţării; erau şi puţini la număr.

Statele Unite luaseră act de experienţele prin care au trecut şi de riscurile care survin de pe urma diversităţii neîngrădite. Autorităţile au fost conştiente de importanţa reducerii diversităţii sau a diferenţelor etnice şi rasiale şi au promovat o politică activă asimilaţionistă, care presupunea în fapt o politică de aculturaţie (integrarea culturilor mici, secundare în cea dominantă), ce urmărea ca efect ştergerea diferenţelor culturale iniţiale, respectiv a diferenţelor rasiale şi etnice. Este vorba despre un fenomen cunoscut în ştiinţa socială cu termenul de „cazan identitar” american, sau „melting pot” – o metaforă ce desemnează o societate eterogenă ce devine omogenă prin “topirea împreună” a diferitelor elemente constitutive, rezultând în final o armonie ce se transcrie printr-o cultură comună. Aceasta deci fusese ideea: „topirea” în una – cea dominantă –, a tuturor identităţilor, în scopul uniformizării culturale şi a creării unei singure supraidentităţi – naţiunea americană. Aşa cum recunoştea şi sociologul Milton Gordon în vestitul său tratat „Asimilarea în viaţa Americii” („Assimilation in American Life”), din 1964, aculturaţia reprezintă doar o primă etapă a unui proces de „asimilare structurată” în şapte stadii, producând în final „anglo-conformitatea” („anglo-conformity”).

Intenţia acestei construcţii sociale s-a ciocnit însă de puterea reflexelor identitare ale grupurilor etno-rasiale care se stabileau pe continent. De aceea, începând cu anii ’60, a început să devină tot mai evident faptul că această ideologie a integrării identitare e pe cale să eşueze; rasele şi etniile nu se lasă „topite”, ele s-au dovedit a fi ceea ce se va numi mai târziu „etnic ireductibile” („unmeltable ethnics”). Entităţile etno-rasiale practic nu s-au „combinat”, diferitele grupuri păstrându-şi într-o formă sau alta identitatea proprie. La nivel de imigranţi europeni, studiile de specialitate au arătat că grupurile de italieni, irlandezi, slavi, germani, evrei, presupuse a fi grupuri etnice asimilate, nu au fost de fapt asimilate, ele păstrând multe dintre atributele lor culturale iniţiale. Este ceea ce un număr tot mai mare de cercetători americani au definit drept „noua etnicitate”. Mai mult, în a doua jumătate a secolului XX s-a ajuns la situaţia când etnicitatea a preluat rolul clasei în reprezentarea şi organizarea conflictelor sociale. Aşa cum afirmă unul dintre teoreticienii acestei teorii, de etnicizare a socialului, „natura societăţii americane se schimbă de la o societate industrială la una „postindustrială”, în care antagonismele de clasă „şi-au pierdut eficienţa” şi, în consecinţă, antagonismele etnice sunt cele care devin baza revendicărilor propriilor interese” [Thompson, 1989, p. 78-79, apud Mihăilescu, 2009, p. 241]. 

Toate aceste fenomene sociale au dus la reconsiderarea eficienţiei aplicării politicii asimilaţioniste, de aceea, după 1970, modelul asimilării tip “melting pot” a fost modificat de către iniţiatori în “multiculturalism”, prin care diferenţele culturale din cadrul societăţii rămân valabile şi trebuie conservate ca atare, propunându-se ca metaforă termenul de “mosaic” sau ”salad bowl” (“salata identitară”, sau “bulionul identitar”), în care diferitele culturi se amestecă armonios, dar rămân distincte ca mesaj şi autenticitate. Politica multiculturalismului, la rândul ei, s-a arătat lipsită de eficienţă în tentativa de temperare a disensiunilor interrasiale şi interetnice, pentru că ea în fapt a revigorat căutările originilor, a „rădăcinilor” pentru comunităţile identitare americane. Plus la toate, în 1965 fusese adoptat Immigration and Nationality Act (Actul privind Imigrarea şi Naţionalitatea), care a schimbat în mod cardinal modalitatea de oferire a cetăţeniei americane, simplificând-o esenţial, şi a facilitat venirea imigranţilor în SUA, în special a celor din America Latină şi Asia. Deşi la momentul adoptării respectivului act, senatorul Robert Kennedy garantase că “noul act privind imigraţia nu va avea efecte însemnate asupra compoziţiei entice a Statelor Unite”, realitatea următoarelor decenii a demonstrat exact contrariul.

Dacă în 1950 albii constituiau aproape 90% din populaţia SUA, în prezent numărul lor e de numai două treimi şi scade alarmant.

După cum afirmă unii critici contemporani ai politicilor identitare adoptate de SUA în anii 60, “probabil că istoria nu cunoaşte o altă naţiune care, în mod voluntar, să adopte politici care să o conducă direct spre autodistrugere” [1].

Drept rezultat, în prezent populaţia SUA tot mai mult se separă în „micronaţiuni” („micronation”), termen nou dat formaţiunilor sau comunităţilor identitare transamericane, rasiale, etnice, lingvistice şi religioase, care promovează propriile valori, distincte de cele general acceptate. Potrivit recensământului din 1990, numai 5% din cetăţenii SUA se considerau în acel moment pur şi simplu „americani”, restul se raportau la 215 de grupuri etnice [Кара-Мурза, 2008, p. 42]. Totodată, potrivit datelor recensământului din anul 2010, a sporit substanţial procentul cetăţenilor americani născuţi în afara ţării (13% din totalul populaţiei), comparativ cu decadele precedente şi creşte constant de la un al la altul. Mai mult de jumătate din cetăţenii născuţi în afara SUA sunt de origine latino-americană, majoritatea din Mexic. Mult peste o pătrime vin din Asia, circa 12% – din Europa, 4% – din Africa [2]. La comunitatea hispanicilor voi reveni într-un alt articol, aici însă voi menţiona încă o dată imigraţia asiaţilor, foarte dinamică; numărul acestora a crescut de patru ori în ultimele trei decenii şi a ajuns la cifra de peste 18 milioane (originarii din Asia reprezentând 6% din populaţia totală a SUA). Mulţi dintre ei au studii superioare şi se angajează în câmpul muncii, însă oricum există tendinţa de a popula zone compacte sub aspect etno-rasial, care cu timpul îşi vor profila şi mai mult caracterul cultural specific [3].

Care sunt tendinţele identitare generale în SUA? În prezent, în această ţară locuiesc peste 300 milioane. de oameni, dintre care o parte semnificativă sunt mexicani, sudamericani, afro-americani şi chinezi. Se estimează că în anul 2050 în SUA vor fi aproximativ 440 mln. de locuitori, iar populaţia de culoare o va surclasa pe cea albă; după alte calcule, albii vor deveni o minoritate (fie şi cea mai cu pondere) deja în anul 2042 [4]; populaţia latino va reprezenta circa 30%; afro-americanii – 15%; asiaţii – 9%. În plus, în rândul populaţiei de culoare albă se va tripla numărul vârstnicilor. În prezent în aşa state ca Arizona, California, Hawaii, Maryland, Nevada, New Mexico şi Texas copii albi sub vârsta de 18 ani reprezintă minoritatea [5]. În anul 2012, albii au devenit deja oficial în minoritate şi la capitolul naşteri, la nivelul SUA în general [6]. Nu este exclus însă ca în următorii ani să se facă rectificări serioase pe marginea prognozelor demografice, în care să sporească şi mai mult importanţa numerică a reprezentanţilor celorlalte rase.

Într-adevăr, ar trebui să ne aşteptăm ca situaţia rasială în SUA să se tot complice. Potrivit unui sondaj Gallup, efectuat în 2013 în 154 de ţări, 13% dintre adulţii de pe glob îşi exprimă dorinţa de a se muta cu traiul în altă ţară, în topul preferinţelor fiind SUA (urmează Marea Britanie, Canada, Franţa, Arabia Saudită); în particular, în SUA vor să se mute cu traiul câteva zeci de milioane de locuitori ai Asiei şi Africii [7]. Dacă vor ajunge pe continentul american, aceste zeci de milioane de oameni purtători de altă cultură şi valori vor slăbi şi mai mult soliditatea conştiinţei identitare americane, inclusiv vor accelera metamorfozele demografice şi identitare din această ţară. Există temei să presupunem că într-un viitor nu foarte îndepărtat, la etapa formării unei disbalanţe demografice vădite, o puternică sfidare de ordin economic, de genul Marii depresiuni economice din anii ’30 ai secolului trecut, sau a celei resimţite în anii 2008-2009, ar putea fi fatală pentru Statele Unite, desfăşurându-se pornirile xenofobe şi conflictele interrasiale ţinute în frâu deocamdată.

Surse:

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite