Scandalul care a schimbat politica: 39 de ani de la singura demisie a unui preşedinte american

„Nu sunt un infractor”, a spus la un moment dat preşedintele american Richard Nixon, la apogeul scandalului Watergate. Dezvăluirile cotidianului „The Washigton Post” au continuat însă, iar Nixon a devenit, pe 9 august 1974, singurul preşedinte american care a demisionat.

„Monicagate”, „Camillagate”, „Climategate”, „Murdochgate”: acum, când se iscă un scandal de amploare, îi adăugăm literele „gate” la sfârşit pentru a-i sublinia importanţa. Sufixul împrumutat vine de la cel mai mare scandal din scena politică americană, care l-a costat fotoliul de preşedinte pe republicanul Richard Nixon.

Scandalul Watergate rămâne, până în prezent, cel mai mare iscat în jurul unui preşedinte american în funcţie. Richard Nixon, al 37-lea preşedinte al Statelor Unite, şi câţiva dintre apropiaţii săi au săvârşit o serie de infracţiuni şi s-au folosit de trucuri murdare în timpul campaniei electorale pentru realegerea lui în funcţie, în anul 1972. 

Apogeul fărădelegilor preşedintelui american, care şi-a preluat primul mandat în 1969, a fost atins când a ordonat intrarea prin efracţie în sediul Comitetului Democrat Naţional, din hotelul Watergate aflat în Washington, D.C.

Cinci dintre cei angajaţi de Nixon pentru asta au fost arestaţi pe loc. Asupra acestora s-au găsit bani care proveneau din fondul pentru realegerea preşedintelui, coordonatorul oficial al campaniei lui Nixon, legând astfel Casa Albă de aparenta jefuire banală.

Administraţia Nixon a demarat atunci o campanie 

frenetică de eforturi pentru a muşamaliza incidentul sau măcar pentru a-şi şterge orice urmă de implicare. Aşa s-a născut scandalul Watergate. 

Demisia preşedintelui Nixon a fost fără îndoială trofeul investigaţiei celor doi jurnalişti de la „Washington Post” care au refuzat să abandoneze subiectul, însă alte 43 de persoane au fost puse sub acuzare, judecate, condamnate şi închise pentru infracţiunile săvârşite în scandalul Watergate. 

Câteva zeci dintre aceştia erau oamenii cei mai de încredere din echipa preşedintelui. 

Deep Throat era director în cadrul FBI

Investigaţia derulată de Bob Woodward şi Carl Berstein, cei doi reporteri „Washington Post”, şi presiunea media au determinat Senatul să înfiinţeze o comisie specială de anchetă pentru scandalul Watergate.

Bob Woodward (stânga) şi Carl Bernstein, în redacţia „The Washington Post”

Cei doi jurnalişti s-au folosit de numeroase surse anonime din cadrul Administraţiei Nixon, însă informaţiile cele mai incriminatoare informaţii au început să apară abia după ce jurnaliştii au fost contactaţi de o sursă pe care, datorită apropierii de situaţie, Woodward şi Bernstein au numit-o Deep Throat. Bărbatul a avut numeroase întâlniri clandestine cu jurnaliştii care au intuit că sursa deţine, cel mai probabil, o funcţie importantă. 

31 de ani mai târziu, în 2005, Mark Felt (foto dreapta), fost director din cadrul FBI, recunoştea că el este sursa care a stat la baza anchetelor realizate de cotidianul „The Washington Post”.

Felt a recunoscut că i-a contactat din proprie iniţiativă pe cei doi jurnalişti, care au scris timp de doi ani despre abuzurile şi activităţile ilegale ale Administraţiei Nixon. 

În timpul audierilor din Senat, angajaţi ai Casei Albe au arătat cum Nixon avea un sistem de ascultare şi înregistrare în birourile pe care le folosea. Comisia din Senat a cerut casetele, Nixon a refuzat să le predea şi a cedat abia când n-a mai avut de ales.

Aceste casete l-au legat irevocabil pe Nixon de jefuirea de la hotelul Watergate, preşedintele putând fi auzit cum dădea dispoziţii pentru muşamalizarea altor infracţiuni premergătoare spargerii camerei de hotel. 

Spargerea urma să nu fie anchetată „din motive de securitate naţională”

S-a dovedit că spargerea sediului democraţilor din hotelul Watergate era, de fapt, a treia oară când oameni trimişi de Nixon făceau asta pentru a-i aduce republicanului informaţii din tabăra adversă. 

Era luni, 5 august 1974, când a fost dată publicităţii caseta audio care a bătut ultimul cui în cariera politică a lui Nixon. Pe ea era înregistrată o convorbire dintre Nixon şi angajaţii săi, punând la cale modalităţi de a forţa Agenţia Centrală de Informaţii (CIA) să ceară Biroului Federal de Informaţii (FBI) să nu investigheze spargerea camerei din Hotelul Watergate, invocând motive ce ţin de securitatea naţională. 

Nixon şi adjuncţii săi au crezut că au găsit soluţia pentru a scăpa basma curată. Această conversaţie avusese loc pe 11 iunie 1972, cu şase zile înainte ca grupul de bărbaţi să intre prin efracţie în sediul democraţilor, convinşi că infracţiunea lor nici măcar nu va fi cercetată de autorităţi „din motive ce ţin de securitatea naţională”. Era evident că Nixon nu mai putea rămâne în funcţie. 

Pe 7 august 1974, fiind ameninţat cu punerea oficială sub acuzare de către Camera Reprezentanţilor şi cu o posibilitate serioasă de a fi găsit vinovat de comisia din Senat, Nixon a demisionat. Preşedinţia SUA a fost preluată de vicepreşedintele său, Gerald Ford, care l-a şi graţiat. 

Treizeci şi nouă de ani de la demisia lui Nixon, în urma scandalului Watergate

Richard Nixon spre finalul vieţii

Fostul preşedinte s-a retras la reşedinţa sa din San Clemente, California, numită "La Casa Pacifica". Potrivit biografului său, Nixon suferea în acele zile. Marea sa problemă era singurătatea şi faptul că nu mai avea ce face. Secretarul său, Ron Ziegler, povesteşte că stătea cu Nixon zile întregi, fără să facă nimic. 

Pe 8 septembrie 1974, Nixon a fost iertat de către administraţia lui Gerald Ford, vicepreşedintele care i-a luat locul la Casa Albă. Revenirea lui Nixon în prim-plan a început în decembrie 1974.  Anul următor, el şi-a programat interviurile cu David Frost, un jurnalist britanic care a plătit 600.000 de dolari pentru interviul cu fostul preşedinte. 

Interviul care a apărut la televiziune în 1977 a rămas în istorie datorită faptului că Richard Nixon şi-a recunoscut vina şi a spus că a "dezamăgit ţara". A fost prima oară când preşedintele accepta că a făcut ceva greşit. Interviurile au strâns aproape 50 de milioane de telespectatori. 

Nixon a publicat 10 cărţi după retragere, începând cu biografia sa, în 1978. În acelaşi timp, ţinea discursuri la evenimente şi scria. Pe 22 aprilie 1994 Nixon a murit, după ce suferise un atac de cord pe 18 aprilie 1994. 

Puteţi vedea interviul complet cu Richard Nixon în playlist-ul de mai jos. Nixon recunoaşte ce a făcut în partea a 5-a a interviului. Interviul este un rezumat din anul 1994, când Nixon a murit. 

O istorie post-Nixon

Deşi până la demisia lui Nixon au trecut doi ani, "Washington Post" a continuat seria jurnalismului de calitate, dar nu a fost lipsit şi de scandaluri, cum a fost cel apărut la şase ani după demisia lui Nixon. 

În tot acest timp, publisherul ziarului a fost Katherine Graham, fiica lui Eugene Meyer. Era una dintre puţinele femei care deţineau atunci o funcţie atât de importantă în presă. În 1979, Graham a condus compania The Washington Post. 

Graham a fost de o importanţă majoră în transformarea ziarului dintr-unul local, într-un cotidian de importanţă naţională, în permanenţă competiţie cu "The New York Times". În timpul scandalului Watergate, Graham şi editorul-şef al ziarului, Ben Bradlee, au avut încredere în jurnaliştii Bob Woodward şi Carl Bernstein şi au pus reputaţia ziarului pe masă pentru o asemenea investigaţie. În 1973, ziarul câştiga premiul Pulitzer. 

În 1979, Donald E. Graham deveniea publisher, iar în 2000 a fost urmat în funcţie de Boisfeuillet Jones Jr. 

În 1980, ziarul a publicat povestea lui Janet Cooke, o dependentă de heroină de opt ani. Povestea avea să câştige premiul Pulitzer, dar acesta a fost retras, deoarece subiectul fusese inventat în totalitate. 

În 2010, "The Washington Post" vinde revista Newsweek către Sidney Harman pentru un dolar. Revista avea să-şi închidă ediţia de print din unele zone anul trecut. 

Astăzi, Katherine Graham Weymouth este publisher şi CEO al companiei şi va rămâne în continuare în epoca Bezos. 

Washington Post intră în epoca Jeff Bezos

De câteva zile, lumea a fost luată prin surprindere de vestea că patronul şi fondatorul Amazon, Jeff Bezos, a cumpărat "The Washington Post". Cândva o afacere de familie, ziarul intră acum în mâinile unui magnat care a făcut o avere impresionantă prin intermediul magazinului său online. El a plătit 250 de milioane de dolari, iar primul lucru pe care a dorit să-l facă a fost să trimită o scrisoare deschisă angajaţilor "The Washington Post". 

"Valorile The Post nu trebuie să fie schimbate. Datoria voastră va rămâne să serviţi cititorul şi nu interesele patronului. Vom urmări adevărul, indiferent unde duce şi ne vom lupta să nu facem greşeli. Când le vom face, le vom recunoaşte şi vom reface lucrurile", scrie Bezos. 

"Vor fi schimbări la ziar în următorii ani. S-ar fi întâmplat şi fără un nou management. Internetul transformă fiecare element al industriei de ştiri: ciclurile ştirii se scurtează şi se micşorează costurile realizării unei ştiri. Nu există o hartă, iar imaginarea unui drum acum nu este un lucru uşor. Vom fi nevoiţi să inventăm şi să experimentăm", mai spune noul patron al ziarului care a jucat un rol esenţial în popularizarea scandalului Watergate şi, în final, la demisia lui Nixon. 

Dragă Jeff...

Gene Weingarten, dublu laureat al premiului Pulitzer, i-a scris în "Washington Post" lui Bezos. 

"Pentru tine este la fel de riscant să cumperi ziarul, cum ar fi pentru mine să cumpăr o Honda Civic din 2003", scrie Weingarten. El povesteşte un moment petrecut în 1982, când, fiind editor la revista "Tropic", a refuzat să scrie o poveste despre premiile Silver Knight. Întâmplător, unul dintre câştigătorii din acel an a fost micul Jeffrey Bezos. „Haha”, scrie  Weingarten. 

"Am avut dreptate să refuzăm povestea, Jeff. Iar publisherul nostru a fost destul de înţelept încât să ne lase să o refuzăm. Tropic a devenit o revistă mare şi am câştigat două premii Pulitzer. Asta pentru că oamenii de mai sus ne susţineau", scrie Weingarten. 

De asemenea, jurnalistul "Washington Post" scrie despre vorba unui editor de la ziar, Howard Simons. "Loveşte sus, sărută jos - enervează-ţi şefii, dar fă-i pe oamenii de sub tine să te respecte şi să te iubească. Katherine şi Don Graham au fost extraordinari", mărturiseşte Weingarten.

"Scuze în privinţa premiilor Silver Knight. Dar am avut dreptate", îşi încheie textul Gene Weingarten.