Relaţiile transatlantice şi apărarea europeană

NATO va fi abandonat de Trump? Iată o întrebare diferit formulată în SUA, Marea Britanie, Germania şi chiar în Irlanda, tocmai în această perioadă de tranziţie, de la preşedintele în funcţie, la Casa Albă, la cel ales de americani, care ar urma să se instaleze în Biroul Oval la finele decadei a doua din luna ianuarie 2017. O perioadă în care preşedintele Rusiei continuă presiunea psihologică asupra statelor europene membre ale NATO.

Răspunsul la interogaţia menţionată mai sus am dorit să îl obţin şi de la o personalitate militară de excepţie, care a avertizat, în urmă cu doi ani de zile, asupra evoluţiei confruntărilor militare din Ucraina, cu o dinamică periculoasă pentru stabilitatea europeană şi aceea a comunităţii euroatlantice.

Am optat, deci, pentru vocea unui senior român care îşi iubeşte ţara, mai ales că a acţionat anterior atât la comanda armatei naţionale, cât şi în calitate de consilier, deloc comod, a doi preşedinţi ai României post-decembriste.

Place sau nu, în anumite palate oficiale dâmboviţene, în mod clar, se manifestă în aceste zile o precipitare în comunitatea euroatlantică, la nivel înalt, privind posibila schimbare a atitudinii SUA faţă de NATO, sub administraţia preşedintelui ales, Donald Trump.

Una din reacţii fiind a unui parlamentar german, care a invocat posibilitatea ca, în cazul distanţării Casei Albe de aliaţii europeani, aceştia trebuie să îşi asume o umbrelă nucleară defensivă proprie.

Alta fiind afirmaţia secretarului general al NATO, Jens Stoltenberg, din 21 noiembrie 2016, de la Istanbul, în Turcia, la Adunarea Parlamentară a Alianţei Nord-Atlantice:

„Tot ceea ce face NATO este defensiv, proporţional şi în deplină conformitate cu angajamentele noastre internaţionale. Înainte de acţiunile agresive ale Rusiei în Ucraina, NATO nu intenţiona să trimită trupe în partea de est a Alianţei noastre. Scopul NATO este de a preveni un conflict, nu să provoace un conflict. Mai mult decât atât, credem cu tărie şi ne-am angajat ferm la o abordare în două etape, a Rusiei. O apărare puternică cuplată cu un dialog constructiv. Atunci când tensiunile sunt mari, este chiar mai important să se menţină canalele de comunicare deschise. Odată cu creşterea activităţii militare în apropierea frontierelor noastre, trebuie să facem tot ce putem pentru a preveni incidente sau accidente militare. Şi, în cazul în care acestea apar, noi trebuie să ne ferim să scape de sub control. De aceea, am organizat două reuniuni ale Consiliului NATO-Rusia, în acest an.”

În mod paradoxal, nu NATO este problema, nu noua administraţie americană este cea care generează temeri, ci capacitatea, repetată în istorie, a unor lideri oficiali naţionali de a îşi surprinde strategic propria armată, cum elegant a afirmat interlocutorul meu, unul din fondatorii Clubului Militar Român de Reflecţie Euroatlantică.

GENERALUL (R.) DR. CONSTANTIN DEGERATU:

# În situaţia care se creează acum, respectiv a creşterii contribuţiei Europei la propria sa apărare, una din idei este creşterea capacităţii sale defensive în domeniul convenţional.

# Undeva, la somaţiile preşedintelui ales al SUA, care este ecoul opiniei publice americane, a contribuabilului american, cu privire la creşterea capacităţii noastre de apărare convenţională, cineva a răspuns că europenii se vor ocupa mai mult şi de apărarea nucleară.

# Apărarea europeană nucleară se bazează acum pe două sisteme, cel britanic şi acela francez. Atâta cât sunt acestea, comparativ cu sistemele american şi rusesc.

# De mai multă vreme, administraţia preşedintelui SUA încearcă să convingă partenerii europeni să îşi asume o responsabilitate mai mare pentru propria apărare. În primul rând pentru că este necesar. Şi în al doilea rând pentru că Statele Unite au intrat într-o formă de oboseală strategică.

# Angajamentele nu sunt ale unei persoane, ci ale unui stat, iar Statele Unite ale Americii au tot interesul să menţină Europa în stare de apărare şi de securitate corespunzătoare.

# Dar, de fapt, de ce ne temem noi? Noi = Europa. Puterea unui stat, puterea unei entităţi, capacitatea sa de apărare, este reprezentată de numărul de oameni, banii disponibili şi voinţa politică. P.I.B.-ul Uniunii Europene, plus capacitatea demografică a UE, plus voinţa politică subânţeleasă, în cadrul UE şi NATO, generează concluzia că europenii nu au niciun motiv să se teamă de agresiunea rusească. Este chiar problema noastră. Este uşor de descurajat agresiunea menţionată. Este aproape comic, dacă nu ar fi tragic, felul în care ne manifestăm. Adică: de ce Europa se teme de Rusia? Are resurse. Are experienţă. Ar trebui să aibă voinţa politică să îşi asume această situaţie.

# Rămâne, într-adevăr, ca din motive de neproliferare, ecuaţia nucleară să o rezolve SUA pentru noi, europenii.

# Lucrurile bune pentru aliaţi sunt cele care au fost hotărâte la Summitul NATO din Ţara Galilor şi acelea care au fost decise la reuniunea similară de la Varşovia. Adică reasigurarea strategică a aliaţilor de pe frontiera estică, dezvoltarea capacităţii de acţiune a unor forţe de reacţie rapidă cu un înalt nivel de pregătire, prepoziţionarea, prezenţa rotaţională, deci sunt chestiuni deja clarificate.

# Rusia a declanşat acest sistem de pericol din anul 2008 încoace. Rusia are un avans de pregătire a acestei ameninţări. Şi-a trecut, cam de atunci, armata, pe picior de război. Face exerciţii. Are în jur de 200.000 de militari în zona vestică a Federaţiei Ruse. Are un corp expediţionar trimis în Siria. Deci Rusia este mai pregătită pentru o confruntare. Scopul este cel de ameninţare vizând ocuparea unor teritorii sau schimbarea unor regimuri din această zonă.

# Ceea ce a început să facă NATO este bine, este corect, ar trebui accelerat.

# Problema este: ce face România în această situaţie?

# Problema de 2 sau 3 la sută din PIB pentru apărare este artificială. Cea reală este asigurarea de atâtea resurse câte sunt necesare pentru a atinge nişte obiective.

# Trebuie să înţelegem că unele state aliate, care nu sunt direct ameninţate, dar care îşi asumă nişte responsabilităţi pentru securitatea şi apărarea Europei au conştientizat situaţia în care ne aflăm şi au trecut mai voalat, mai direct – precum Marea Britanie şi Germania – la o stare care să nu le facă surprinse de eventualitatea unor confruntări militare. Lucrul acesta nu prea se întâmplă în altă parte. Şi acesta este caracteristic pentru zona noastră. În flancul nordic, în zona baltică, ţările de acolo s-au trezit, inclusiv cele care nu sunt membre ale NATO, adică Finlanda şi Suedia, şi au trecut la un nivel de pregătire capabil să descurajeze o eventuală agresiune. Deci, nordicii au înţeles ce trebuie să facă.

# Necazul nostru, al românilor, este că noi suntem în sud. Şi nu doar că nu ne-am trezit, dar sunt regrese majore în capacitatea proprie de securitate şi apărare, în zona Mării Negre, a statelor partenere şi membre ale NATO.

O fotografie cât o mie de cuvinte...

# Georgia a fost înfrântă. Ucraina este în mare măsură înfrântă, nu definitiv, dar este într-o defensivă destul de dificilă. Turcia a fost, cel puţin temporar...”finlandizată”, ca să folosesc un termen la modă cândva. Deci, Turcia este cumva într-o situaţie de non-combat, pentru că are nişte probleme. Nu suspectez Turcia că ar vrea să iasă din NATO. Bulgaria este într-o situaţie în care nu are dezvoltate capacităţi corespunzătoare statutului de ţară membră a NATO.

# Într-o astfel de situaţie, noi trebuie să privim România nu neapărat înconjurată, ci vecină cu state care nu garantează o acţiune comună în cazul unui pericol de tipul celui stipulat de articolul 5, din Tratatul Nord-Atlantic.

# Este limpede că preşedintele ales al Republicii Moldova este clar un antiromân. Este un statalist moldovean, adică un promotor al ideii etniei, limbii moldoveneşti şi al drumului separat al moldovenilor – care or fi aceia, din perspectiva lui – într-o altă direcţie.

# Nu cred că România ar intra în cadrul concesiilor tactice ale noii administraţii prezidenţiale americane. Avem o valoare mult prea mare peste acest nivel.

# Sunt două puncte fierbinţi pe frontiera estică a NATO. Unul este cel al Poloniei, Lituaniei, Letoniei şi Estoniei. Şi un alt grup fierbinte este România şi…punct. Asta pentru că şi Turcia şi Bulgaria şi-au ales câte un mod de raportare la această situaţie.

# Noi nu avem cum să facem niciun târg cu Rusia. Altul decât acela de a fi capabili să răspundem unui gen de acţiune posibilă, din partea Rusiei.

# Incapacitatea noastră de a recunoaşte situaţia, de a ne-o asuma public, de a acţiona la nivel de parlament, de guvern, de preşedinte, în această stare, corespunzător ei, şi de a construi capacitatea de ripostă defensivă înseamnă nu o descurajare, nu o îmblânzire a tigrului, ci înseamnă, mai degrabă, o încurajare la acţiuni aventuriste, din partea Rusiei. Şi dacă acestea se vor întâmpla, atunci vom fi responsabili pentru ele. Noi, românii.

# Acum este nevoie ca să punem în mişcare acele mecanisme ale NATO şi ale UE, partea militară a Uniunii Europene, care sunt prevăzute pentru astfel de situaţii. Acum, forma este aceasta, de dislocare imediată, adică într-un termen cât mai scurt, pentru a produce descurajare, a acelor forţe necesare, din partea Alianţei.

# Din păcate, din nou suntem în aceeaşi situaţie strategică veşnică a armatei române. Armata română a fost întodeauna - în faţa marilor confruntări cu care s-a întâlnit de la 1877 încoace – surprinsă strategic de propria sa conducere. Aceasta nu i-a spus clar, dinainte, care este pericolul şi pentru acesta trebuia să se pregătească. Şi nu a răspuns nevoilor pe care armata le-a indicat în raport de pericolul arătat. Nu învăţăm chiar nimic din lecţiile istoriei?...

# La nivelul strategic - şi asta nu mai este răspunderea armatei, în primul rând, mă refer la răspunderea decizională – nu suntem cum trebuie. Adică, în situaţia în care suntem la ora actuală, de pericol de război, trebuie clar să avem un comandament de armată operaţional, capabil să conducă operaţii pe teritoriul României. Să integreze şi alte forţe, dar care să exercite răspunderea pentru apărarea teritoriului naţional. Ar trebui să avem şi comandamente de corp de armată.

# Nu. NATO nu va fi abandonat de Trump.

JAMES MATTIS ar putea deveni viitorul şef al Pentagonului. Despre generalul, în rezervă, James Mattis, preşedintele ales al SUA a scris următoarele, pe Twitter: “Generalul James “Mad Dog” Mattis, care este luat în considerare pentru Secretarul Apărării, a fost foarte impresionant ieri. Un adevărat general!”