Nicolae Toboşaru impune respect prin abordarea exhaustivă, dar pragmatică, a relaţiei bilaterale dintre România şi Statele Unite ale Americii. 

El este convins că unul dintre cele mai importante fenomene geopolitice, din ultimele decenii, este poziţionarea SUA ca singura superputere a lumii. 

Conştient că Parteneriatul Strategic, dintre România şi SUA are nu doar critici inerenţi, ci şi adversari zonali, el subscrie la afirmaţia actualului preşedinte român că ţara noastră nu trebuie să decidă între Europa şi SUA.

Am iniţiat acest dialog pornind de la convingerea că în relaţia cu americanii trebuie să spunem lucrurilor pe nume, franc, interesul reciproc fiind acela de a nu ocoli adevăruri ce indică necesitatea unor ofensive comune aflate acum doar în faza de proiect. 

Discursul academic al intervievatului meu merita audiat într- aulă universitară...

 

GESTURILE AMERICANE SUNT PREA PUŢIN GRATUITE

Sunteţi pro-american? 

Da, pot să afirm că sunt pro-american în aceeaşi măsură în care sunt convins de faptul că la sfârşitul secolului XX şi pentru o perioadă greu de definit din acest nou secol, relaţia strategică cu SUA este vitală României.

Este vitală pentru promovarea intereselor sale fundamentale, de securitate, prosperitate şi apartenenţă la structurile euroatlantice.

Această convingere este alimentată şi de experienţa istorică de relaţionare bilaterală, eminamente pozitivă pentru noi.

În egală măsură sunt convins şi de faptul că relaţia bilaterală nu este un panaceu al tuturor problemelor cu care se confruntă România şi că în arena internaţională SUA îşi urmăresc propriile interese naţionale.

Gesturile americane sunt prea puţin gratuite, iar cadourile, dacă vin, vin din partea cetăţenilor americani, în baza unor relaţii personalizate, inclusiv din partea celor care, la un moment dat ocupă Biroul Oval.

Şi nu ducem lipsă de exemple.

 

UNUL DINTRE CELE TREI MARI PROIECTE POLITICE ROMÂNEŞTI

Aţi întreprins un studiu exhaustiv privind istoria Parteneriatului Strategic dintre Statele Unite ale Americii şi România. Care a fost motivaţia acestuia şi la ce repere, de interes general, aţi optat ca să le reliefaţi, pentru cei interesaţi de această problematică de certă actualitate?

Desigur, studiul nu este şi nu are pretenţia să fie complet, dar documentarea realizată direct de la părinţii spirituali români ai parteneriatului îi aduce un plus de valoare pe care o arhivă nu-l poate asigura.

Îndrumarea şi documentarea nemijlocită şi generoasă primită de la Preşedintele României, domnul Emil Constantinescu, consilierul prezidenţial doamna Zoe Petre, miniştrii Adrian Severin, Constantin Dudu Ionescu, Niculae Spiroiu şi profesorii Ionel N. Sava şi Mihai Drecin mi-au amplificat şi structurat interesul şi efortul.

Aprecierile cuprinse în interviurile obţinute direct de la înalţi demnitari români, precum Preşedintele Ion Iliescu, economistul Napoleon Pop şi ministrul Gheorghe Tinca mi-au motivat şi consolidat în plus preocuparea.

Susţinerea americană a fost aşa, cum însăşi istoria parteneriatului nostru ne-o dovedeşte, generoasă şi pragmatică.

De la documentarea bogată furnizată de Centrul de Studii Internaţionale şi Strategice şi directorul său, George Handy, la finanţarea pentru editarea şi lansarea în 2010, a volumului ,,Parteneriatul strategic dintre România şi SUA – Istorie şi semnificaţii geopolitice”, asigurate cu eleganţă şi necondiţionat de Ambasada SUA la Bucureşti.

Susţinerii primite la acest nivel trebuie să-i adaug alţi doi factori semnificativi ai interesului pentru studierea relaţiei strategice cu SUA.

Pe de-o parte faptul că, paradoxal, în 2005, cu excepţia unei disertaţii masterale a generalului Cornel Paraniac, în bibliografia ştiinţifică românească nu exista niciun volum de studii istorice şi geopolitice a acestei realităţi excepţionale, cea de parteneriat strategic, cu singura superputere globală, SUA.

Discursul public era dominat de seci comunicate ale MAE şi mai mult sau mai puţin pertinente analize de presă disparate, realizate cu un instrumentar specific gazetăresc.

Era de-a dreptul curioasă poziţionarea acestei teme într-un con atât de difuz şi nestructurat al interesului nostru ştiinţific.

La mai bine de 10 ani de la lansarea sa, relaţia strategică cu SUA nu beneficiase de o expertiză ştiinţifică amplă şi profundă, în spaţiul neguvernamental şi civil.

Pe de altă parte este excepţionalitatea acestui act politic major, singular în istoria noastră.

O excepţionalitate generată de realităţi precum postura SUA, de primă şi unică superputere globală, amploarea implicaţiilor sale asupra modelării României post-decembriste, caracterul său lucrativ, robusteţea şi amploarea sa, dar şi profunzimea istorică a susţinerii populare, neconjucturale, a relaţiilor României cu SUA.

Privitor la reperele de interes, multitudinea şi complexitatea lor este dificil de exprimat în spaţiul unui interviu, dar voi încerca o enumerare selectivă.

Evident, relaţia este o parte activă a istoriei recente a României şi reprezintă materializarea unei idei politice remarcabile, nu numai prin construcţia teoretică, ci şi prin modul în care ea a prins viaţă şi este susţinută, de 15 ani, de către cei doi parteneri.

Mă refer aici la administraţiile prezidenţiale Constantinescu, Iliescu şi Băsescu, dar şi la administraţiile nord-americane Clinton, G.W. Bush şi Obama.

Indiscutabil, este şi unul din cele trei mari proiecte politice româneşti post-decembriste, alături de admiterea în NATO şi integrarea în UE, care au întrunit unanimitatea întregului spectru politic românesc,indiferent de orientarea doctrinară şi viziunea strategică.

Sunt printre cei care apreciază că pentru intervalul 1997-2004, unul dramatic pentru configurarea geopolitică şi strategică a spaţiului sud-est european şi balcanic, acest parteneriat a constituit principalul aranjament de securitate al României, chiar dacă informal.

Într-un mod necesar, dar şi eficient, dezechilibrul geopolitic major dintre cei doi parteneri a fost compensat de cel puţin trei factori ce fundamentează, de altfel, această relaţie.

Mă refer la suprapunerea sau coincidenţa unor interese fundamentale pentru România şi semnificative pentru SUA, la voinţa şi capacitatea partenerilor de a susţine şi aprofunda această relaţie, dar şi la profunda, statornica şi neconjuncturala susţinere populară a relaţiilor României cu SUA.  

Nu în ultimul rând apreciez că acest parteneriat strategic a indus României elemente suplimentare de putere, vizibilitate şi notorietate.

Am în vedere posibilitatea dialogului direct şi permanent cu Washingtonul şi plusul de securitate, generat de cooperarea în materie de apărare şi justiţie, facilităţile militare americane din Dobrogea, şi elementele scutului de apărare antirachetă.

Dar şi vizibilitatea generată de organizarea summit-ului NATO din 2008, la Bucureşti.

 

RESPECT, CREDIBILITATE, CONSULTARE

Cei care nu văd, cu ochi buni, relaţia specială dintre statul român şi superputerea lumii obişnuiesc să afirme că parteneriatul este expresia căciulirii unor lideri autohtoni, la Marea Poartă, de peste Ocean. Care-i adevărul, din punctul dumneavoastră de vedere?

Consider că expresia este populistă şi denotă lipsa pragmatismului politic.

Dacă prin ,,căciulire” se înţelege promovarea cu consecvenţă a unei relaţii de parteneriat strategic cu SUA, bazată, firesc, pe respect, predictibilitate şi consultare, atunci eu o susţin.

Cred însă că exprimarea, în sensul ei peiorativ, este tendenţioasă, manipulatoare şi neconformă realităţii.

Iar unii dintre principalii parametri ai acestei realităţi sunt evidenţi şi lipsiţi de echivoc.

Simpatia poporului român faţă de SUA şi istoria oficială a relaţiilor bilaterale s-au născut încă din secolul XIX, cu mult înainte de accederea SUA la statutul de unică superputere globală, de ,,Mare Poartă”.

Sondajele de opinie româneşti şi străine certifică o constantă, durabilă şi de cel mai înalt nivel procentual simpatie nu numai faţă de SUA, dar şi de susţinere a leadershipului american, în afacerile mondiale.

Se poate nega meritul oamenilor politici români care, după 1993 şi mai ales începând cu 1997, pe fondul acestei susţineri populare masive au înţeles necesitatea unei relaţii strategice cu Washingtonul şi au acţionat în acest sens ?

Remarcaţi, de asemenea, că relaţia a fost susţinută şi promovată de toţi preşedinţii, guvernele, parlamentele şi partidele politice de după 1997, atât româneşti, cât şi americane.

Ne-am dorit să împărtăşim, să promovăm şi să apărăm, împreună cu SUA, aceeaşi comunitate euroatlantică de valori, instituţii şi structuri şi cred că reuşim.

Iar acest fapt se reflectă şi într-o altă faţetă a relaţiei noastre, anume aceea că în pofida discrepanţelor de pondere geopolitică, natura relaţiilor bilaterale de real parteneriat, statuate la 11 iulie 1997, nu a fost alterată în timp.

România şi-a păstrat permanent libertatea de opţiune şi acţiune, iar poziţionarea noastră în problematica recunoaşterii independenţei Kosovo este un bun exemplu, în acest sens.

În acestă realitate, mă întreb ce om politic român ar putea promova o agendă politică de destructurare a relaţiei strategice cu SUA şi cu ce consecinţe asupra viitorului său politic ?

Desigur, vulgarizarea şi manipularea acestei realităţi, indiferent de către cine, cu ce mijloace şi în ce scop este nu numai posibilă, dar, uneori, în momente de cumpănă şi frământări, ea poate fi şi distructivă.

Istoria de 15 ani a parteneriatului ne poate furniza câteva exemple în acest sens, asupra cărora nu mă voi opri acum.

În fine, ar fi interesant să enumerăm statele care nu doresc şi nu urmăresc o relaţie specială cu SUA

 

NOUL VOLUM DE STUDII VIZEAZĂ ANII 2009-2013

La ce lucraţi acum, pe linia aprofundării parteneriatului menţionat cu americanii?

Cred că dezvoltarea acestei relaţii nu este şi nu trebuie să fie doar apanajul structurilor politice, guvernamentale sau parlamentare.

Este necesar ca viitorul acesteia să fie gândit şi clădit şi prin structuri şi acţiuni academice, culturale şi civice româneşti.

Ar trebui să ne resemnăm cu eşecul Comisiei de Acţiune România-SUA, din 2000?

A fost eşecul unei structuri, nu a unui concept.

Ar trebui să renunţăm la ideea înfiinţării, în România, a unui institut sau centru de studii politice şi strategice americane, pe lângă cele nenumărate de studii europene?

Ar însemna să ignorăm enormul nostru bagaj de experienţă istorică şi diplomatică creat după 1990, de valoroşi politicieni, diplomaţi, militari şi economişti.

Ar trebui să ne mulţumim doar cu cele câteva volume de studii româneşti dedicate acestei relaţii, sau câteva volume de memorii politice, ce tratează mai mult sau mai puţin frugal, această tematică?

Trebuie să dăm răspunsuri la aceste întrebări.

În acest sens cred că în ceea ce ne priveşte, pentru continuarea cu succes a relaţiei strategice cu SUA, este nevoie şi de o largă implicare ideatică, emoţională şi acţională a publicul român.

Aşa cum se exprima domnul Napoleon Pop, într-un interviu luat şi domniei sale, este necesară o zonă civilă de dezbatere şi de susţinere a parteneriatului, atât sub aspectul transparenţei, cât şi al acţiunii pe înţelesul celor mulţi.

Iar pentru aceasta publicul are nevoie de o mai bună cunoaştere, în datele sale esenţiale, a raţiunilor, mecanismelor şi resurselor acestei relaţii.

M-am alăturat acestui efort şi încerc să aduc publicului un plus de informaţii şi un punct de vedere structurat cu un aparat ştiinţific specific istoriei recente. Instrumentarul meu, este mult mai redus decât îmi doresc şi cuprinde participarea la emisiuni radio şi Tv., publicarea de articole şi, iată, acordarea de interviuri.

Lucrez şi la un nou volum de studii, referitoare la evoluţia parteneriatului în perioada 2009-2013.

Şi pentru că în spaţiul cultural american nu am întâlnit încă niciun studiu românesc privind relaţia strategică bilaterală, mă îngrijesc să apară, în limba engleză, volumul ,,Parteneriatul strategic dintre România şi SUA- Istorie şi semnificaţii geopolitice”.

 

IEŞIREA PREMIERULUI, DIN COMPONENŢA GRUPULUI PROAMERICA...

Dacă aţi fi invitat, la o cafea, la Palatul Victoria, ce sugestii profesionale i-aţi face actualului premier, pentru a consolida, de la nivelul executivului, relaţia bilaterală cu Washington D.C.?

Fiind o problemă cu profunde implicaţii, de politică externă şi de securitate, probabil că multe dintre   sugestii ar trebui îndreptate şi spre Palatul Cotroceni.

Dar, rămânând la nivelul menţionat de dumneavoastră, aş putea creiona câteva idei, ce cred că pot merita o oarecare atenţie.

Eu nu cred că există vreo structură politică sau vreun politician român semnificativ care să nu dorească promovarea relaţiei strategice cu SUA.

Din păcate şi cred că în mod nefondat, în criza politică din vara anului 2012, deliberat sau nu, s-a creat şi continuă să se promoveze imaginea unui USL şi a unor lideri USL cu anumite reţineri sau îndoieli asupra susţinerii acestei relaţii.

Dar parcă nici USL-ul nu face suficient pentru destructurarea acestei imagini.

Din contră, sunt acţiuni şi gesturi ce o accentuează şi voi da câteva exemple: prezentarea de către guvernanţi a anulării contractului cu compania Bechtel ca o mare reuşită şi a întregii afaceri ca o agresiune economică americană.

De asemenea, ieşirea fără explicaţii publice, a premierului din componenţa grupului ProAmerica.

În acelaşi sens poate fi percepută şi inacţiunea guvernamentală, în faţa campaniei de diabolizare a exploatării unor resurse, inclusiv a gazelor de şist, şi a promotorilor ei, companii americane de profil.

Aceasta pe fondul necesităţii realizării unui interes naţional, cel al securităţii energetice.

Apoi, cum ştim deja, după 2014, unul dintre cele mai prestigioase şi credibile instrumente de relaţionare cu SUA, misiunea Armatei RomânIei în Afganistan, îşi va diminua drastic amploarea.

Armata, motorul de relaţionare bilaterală cel mai important după 2001, şi-a făcut cu cinste datoria.

Este momentul să se activeze deplin un nou vehicul, iar acesta nu poate fi decât cel economic.

Momentul Bechtel trebuie depăşit rapid, iar intrarea şi succesul Ford în România trebuie considerate un nou test, pentru capacitatea mediului economic românesc, de a interacţiona cu cel nord-american.

Avem nevoie să exploatăm zone noi de relaţionare economică cu SUA, iar domeniul energetic oferă oportunităţi semnificative.

Dar trebuie să acţionăm!

Vă voi face o înşiruire de date şi evenimente, iar concluziile generate, pentru mine, sunt îngrijorătoare:

13 septembrie 2011- adoptarea Declaraţiei Comune privind Parteneriatul Strategic, pentru Secolul XXI dintre România şi SUA,

31 octombrie 2012 – lansarea Task-Force, pentru implementarea Declaraţiei,

5 iunie 2013 – prima reuniune, a Grupului de lucru bilateral pe probleme economice şi comerciale, componentă a Task Force.

Doi ani pentru a ajunge la esenţă!

După 2007, succesiunea de crize economice şi politice pare că ne-a consumat potenţialul politico-diplomatic de exprimare pro-activă şi l-a diminut semnificativ chiar şi pe cel de exprimare reactivă.

Plecarea lui G.W.Bush de la Casa Albă şi viziunea politică diferită a preşedintelui Obama au acutizat simptomatologia.

Cred că este necesar să ne consolidăm o postură pro-activă în relaţionarea cu SUA.

Interesele comune, inclusiv cele de consolidare a parteneriatului, şi specificităţile geopolitice şi strategice subregionale ne impun un efort de imaginaţie şi implicare.

Trebuie să conştientizăm faptul că geografia României are rolul ei semnificativ, în ceea ce noi oferim partenerului nostru, dar nu determinant, în prezervarea relaţiei strategice bilaterale.

Am convingerea că noi proiecte politice româneşti privitoare la relaţia cu Rusia, Ucraina şi Republica Moldova, cu Polonia şi Turcia ar putea atrage şi structura interesul şi resursele Washingtonului.

Dar pentru aceasta este nevoie de viziuni şi energii noi.

În fine, înţelegerea şi asigurarea deplină a predictibilităţii posturii României şi a consultării reciproce, ca elemente fundamentale, pentru viabilitatea unei relaţii de parteneriat cu SUA, trebuie asumată pe verticala structurii de decizie guvernamentală.

Principiile ,,C3+I”, de cooperare, consultare, coordonare plus informare reciprocă, afirmate de Adrian Severin rămân vitale pentru succesul relaţiei strategice cu Washingtonul.

 

SOLUŢIONAREA PROBLEMEI VISA WAIVER

Se apropie 4 iulie, Ziua Independenţei, peste Ocean. Să facem un salt în timp. Să presupunem că ne aflăm în curtea ambasadei SUA, la menţionata aniversare. Dacă un diplomat american v-ar cere, în acest context, două-trei idei privind ceea ce ar mai trebui să facă America, pentru România, ce i-aţi sugera?

Cu respectul cuvenit pentru ceea ce a făcut şi face ACUM America şi Ambasada sa la Bucureşt, pentru noi şi cu speranţa că ele ar putea ajuta la dezvoltarea relaţiei bilaterale, voi sugera câteva idei.

Astfel, aş îndemna la reluarea conceptului şi efortului de relaţionare bilaterală, pe linia societăţii civile demarat prin Comisiile de Acţiune România-SUA şi SUA –România, din anii 1998-2000.

Potenţialul său de dezvoltare, de susţinere şi aprofundare a relaţiei strategice bilaterale este imens şi intact.

Apoi, cred în nevoia promovării unui tip de discurs diplomatic public mult mai ,,diplomatic”, mai echilibrat, specific instrumentarului de tip ,,soft”.

Antagonizarea unei părţi a opiniei publice româneşti, pe o problemă de politică internă sau alta, prin declaraţii fruste, ca şi parti-pris-urile manifeste privind anumite figuri politice nu pot fi dorite şi nu ajută relaţiei bilaterale în ansamblu.

Cred apoi că trebuie găsite căile de soluţionare, cât mai rapidă, a problemei Visa Waiver, al cărei impact, cu precădere psihologic şi de imagine, asupra cetăţeanului român, nu ar trebui neglijat de partenerul american.

Inerent, corozivitatea ei asupra relaţiei bilaterale îşi va produce, la cel mai nefericit moment, efectul cel mai nedorit.

Dincolo de faptul că în contextul de securitate bilateral, consolidat de instalarea elementelor de apărare antirachetă americane la Deveselu, se accentuează o evidentă stare de antinomie.

În fine, aş încuraja Ambasada să atragă, din nou, oamenii de afaceri americani în conducerea AmCham România.

Cred că este de dorit prezenţa cât mai multor reprezentanţi români ai mediului de afaceri, dar prezenţa a doar unul sau doi americani, în niciun caz.

 

0 NECESITATE PENTRU AMBII PARTENERI

Ce anume aţi mai fi dorit să se ştie, pe linia parteneriatului cu americanii?

Cred că este important să conştientizăm faptul că parteneriatul nu a fost conceput, nici de partea română şi nici de cea americană, ca o alternativă la neincluderea în primul val de extindere a Alianţei, şi nici ca un cadou făcut nouă.

El a fost şi rămâne o necesitate, pentru ambii parteneri, servind atât unor scopuri comune, cât şi unora specifice anvergurii geopolitice, a fiecăreia dintre părţi.

În mod direct şi evident, el a favorizat şi a accelerat procesele de redefinire şi repoziţionare geopolitică şi strategică a României, la cumpăna sec. XX şi XXI, în spaţiul său subregional şi regional.

România s-a repoziţionat pe limesul european răsăritean şi ca operator în flancul sudic al istmului geopolitic ponto-baltic, în conjuncţie cu Polonia.

În acest cadru, pentru partenerul american, relaţia strategică cu România a constituit elementul-cheie al politicii sale în spaţiul sud-est european, după 1996.

Mi se pare nepotrivită arogarea de către o administraţie prezidenţială sau alta, în lupta politică internă, a unor merite exclusive, în dezvoltarea parteneriatului cu SUA.

Este falsă şi nesocoteşte eforturile unor personalităţi politice, militare, diplomatice şi economice româneşti care, după 1993 şi mai ales după 1997, cu talent, modestie şi dedicare au construit această relaţie strategică.

Se repetă, cu obstinaţie, afirmaţia că Declaraţia Comună din 13 septembrie 2011 este primul document politic bilateral, care consacră parteneriatul, ignorându-se caracterul său de document diplomatic asumat, nu semnat.

Afirmaţia minimalizează caracterul de gentlemen`s agreement, al declaraţiei publice a preşedintelui Clinton, din 11 iulie 1997, de lansare a parteneriatului.

Dar nu doresc să fac aici o analiză a semnificaţiilor politico-diplomatice şi juridice ale unei declaraţii comune asumate şi ale unui gentlemen`s agreement.

Revin la o problemă mereu acută, perpetuată şi nerezolvată.

Mă refer la decalajul dintre palierul preponderent emoţional, de percepere şi înţelegere, la nivel popular a relaţiei noastre cu SUA, şi palierul cu precădere geopolitic, de percepere şi construcţie a acestei relaţii la nivelul guvernamental şi prezidenţial.

Diminuarea acestui decalaj poate aduce un plus benefic, de susţinere populară, a relaţiei noastre strategice.

Şi cred că este rolul societăţii civile, de a apropia cele două paliere, iar instrumentul cel mai indicat, un institut de studii multidisciplinare dedicat parteneriatului strategic bilateral.

Apreciez de asemenea că modul în care concepem şi realizăm capacitarea diasporei româneşti din SUA, pentru sprijinirea parteneriatului nostru strategic, trebuie ameliorat.

Aglutinarea, structurarea şi alimentarea acestei susţineri nu pot sta doar pe efortul generos şi dedicat, dar inerent limitat al Ambasadei noastre de la Washington.

Mai cred că în condiţiile activismului tot mai pronunţat al canalelor partinice şi confesionale, cu pasiuni sau programe politice vremelnice, în relaţionarea cu diaspora românească din Lumea Nouă, cultura, istoria şi continuitatea noastră trebuie să prevaleze.

În fine, trebuie să remarcăm armonia dintre pro-europenismul şi pro-americanismul poporului român.

Istoria recentă şi discursul public afirmă această realitate, iar sondaje ca Eurobarometru şi Transatlantic Trends o certifică.