Propaganda în filme, în slujba binelui sau a răului?

În regimurile fasciste, industria filmului, sponsorizată de stat, face propagandă pentru interesul agendei ultra-naţionaliste. În comunism, cinematografia de stat avea datoria de a prezenta gloria proletariatului şi mitul egalităţii între muncitori, toate sub protecţia partidului conducător.

Privită dintr-o perspectivă negativă, există tendinţa de a asocia propaganda cu regimurile represive, totalitare, universal recunoscute ca dăunătoare pentru libertatea şi viaţa individului. Însă propaganda este regăsită în tot ceea ce putem numi mijloc de informare şi distracţie, fiind utilizată ca şi în comunism sau fascism, pentru a insufla valori, idei şi acţiuni maselor de oameni, în ceea ce se consideră a fi o „cauză dreaptă”.

Propaganda prin filme în regimurile democrate este mult mai subtilă, dar la fel de agresivă la nivel subliminal ca şi aceea folosită de adversarii identificaţi şi declaraţi ai umanităţii şi ai valorilor morale unanim acceptate.

Părintele propagandei moderne (căci propaganda ca noţiune există din timpuri imemoriale şi a fost conceptualizată de Biserica Catolică, care dorea răspândirea învăţărurii lui Hristos în lume, fără a avea iniţial intenţia negativă de a decredibiliza restul credinţelor), americanul Edward Bernays, făcea în 1928 o remarcă valabilă până astăzi:

Filmul american este inconştient cel mai mare agent de propagandă din lumea de azi. Este un mare distribuitor de idei şi opinii. Filmul poate standardiza ideile şi obiceiurile unei naţiuni.

În mod cert, afirmaţia este valabilă pentru industria cinematografică de pe întregul glob. Însă datorită dezvoltării incredibile a Hollywoodului şi a eforturilor depuse (remarcabile de altfel) de-a lungul anilor, de către armate de regizori, actori, scenarişti şi producători, filmul american contemporan s-a impus ca „trendsetter” indiscutabil.

Hermann Goering, ideologul partidului nazist german, a mers mai departe, făcând o declaraţie care stă la baza propagandei cinematografice de război, oricât de cinică ar părea asocierea cu unul dintre monştrii svasticii:

Oamenii pot fi întotdeauna reduşi la ordinul liderilor. E uşor. Tot ce trebuie să faci este să le spui că sunt atacaţi, să îi denunţi pe cei care susţin pacea că sunt lipsiţi de patriotism şi că expun ţara la pericol. Funcţionează la fel în fiecare ţară.

În acest sens, industria cinematografică americană a reciclat periodic un anumit gen de filme, care resuscitează patriotismul şi valorile americane- moralitatea derivată din creştinism, umanitatea, responsabilitatea pentru promovarea binelui şi apărarea celor slabi. Iar acestea s-au născut înainte şi în timpul unor intervenţii militare pe care liderii americani le-au autorizat (Al Doilea Război Mondial, Războiul Coreean, Vietnamul, intervenţiile din Irak şi Afganistan).

Mai mult, pentru insuflarea sentimentului naţionalist care să alunge temerile legate de ororile războiului şi moarte, genul pseudo-fantastic al „benzilor desenate” a creat lumi paralele, cu elemente reale, salvate de eroi cu puteri supraomeneşti (deşi dorite a fi o antiteză a ideii naziste de supraom-ubermensch, ele au atins aceeaşi idee). 

Cu toate acestea, în timp ce supraoamenii naziştilor erau o armată de roboţi, fiind portretizate calităţile lor inumane, reci, dezvoltându-se pe stereotipurile care încă existau din Primul Război Mondial despre ofiţerii germani, super-eroii americani erau întotdeauna modelul americanului de rând, de multe ori având ca alter ego un adolescent normal, slăbuţ, poate cu ochelari, ridiculizat de unii pentru lipsa caracteristicilor fizice impresionante. În acest mod, propaganda îşi atingea ţinţele – tinerii adolescenţi cu o personalitate în formare, idealişti, uşor influenţabili, care se identificau cu protagoniştii benzilor desenate.

Astfel, Departamentul de Apărare al SUA le insuflă viitorilor soldaţi apartenenţa la o naţiune aflată în slujba binelui, chiar dacă restabileşte ordinea mondială prin metode la fel de distructive ca adversarii săi. În acest sens, au apărut doi dintre cei mai iubiţi şi recunoscuţi super-eroi ai războiului: Superman (1938) şi Captain American (1941, odată cu intrare SUA în război).

Creatorii acestor doi eroi, foloseau tehnica universală a propagandei, de demonizare a adversarului. Nu e de mirare faptul că deşi naziştii germani sunt recunoscuţi până astăzi ca nişte monştrii cu chip uman, agenţii propagandei americane din timpul războiului portretizau în termeni mult mai duri japonezii (din cauza episodului Pearl Harbour). „The Japs” aveau în benzile desenate, trăsături asemănătoare cu ale şobolanilor, erau uniformizaţi şi le erau accentuate stereotipurile – în mod asemănător cu felul în care Inchiziţia Catolică portretiza evreii în întunecatul ev mediu (creând stereotipii care nu au dispărut nici până astăzi).

Încet, se obţine o desensibilizare a publicului, nemaifiind niciun dubiu asupra diferenţei între cei buni şi cei răi, creându-se astfel o armată de oameni care nu ar fi avut nicio ezitare să îşi anihileze adversarul- despre care erau deja instruiţi să creadă că este un demon în persoană. Suprinzător totuşi, naziştii germani erau separaţi de cetăţenii germani de rând care se opuneau regimului, în antiteză evidentă cu situaţia japonezilor. Mai este de mirare în acest caz de ce bombardarea celor două oraşe, Hiroshima şi Nagasaki, a fost acceptată de către o întreagă populaţie , deja obişnuită cu ideea distrugerii răului absolut? Tehnica este în continuare folosită, iar benzile desenate au fost resuscitate de mai multe ori în istoria americană şi au coincis, fără suprize, cu perioade de militarizare ale Americii.

După 11 septembrie, seria super-eroilor a intrat într-o nouă eră, fiind aduse în faţa publicului larg în producţii impresionante, cu actori de top, care au avut încasări de sute de milioane de dolari în box-office-urile din întreaga lume. Ultimii ani au cunoscut o intensificare a acestui fenomen, serii ca Xmen, Avengers (care cuprinde super eroii Marvel – Captain America, Iron Man, Thor, Hulk, Black Widdow), cât şi cele de la DC Comisc - Batman, Superman (cu noul film al acestei veri, Man of Steel), fiind primite cu mult entuziasm de către publicul iubitor al benzilor desenate, în principal de gen masculin.

Prin aceste filme, Hollywood-ul reuşeşte să inducă idea de încredere în latura militară a ţării, fie ea şi experimentală, pregătind într-un anume sens o viitoare generaţie gata să devină „supraoameni” în slujba libertăţii şi a binelui absolut.

Ce te-a făcut atât de special? Nimic. Sunt doar un simplu băiat din Brooklyn. Captain America