Principiul dominoului pare să fie agreat la Moscova

Amiralul, acum în retragere, James Stavridis.

Conform unei precizări a ambasadei Rusiei, din Marea Britanie, longevivul ministru de externe al Federaţiei Ruse, Serghei Lavrov - un diplomat care nu se joacă deloc cu cuvintele - a afirmat, nici mai mult, nici mai puţin, că "NATO a devenit un proiect pur geopolitic, care vizează preluarea teritoriilor orfane, după prăbuşirea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi a Uniunii Sovietice." Câtă delicateţe! Orfane...carevasăzică?!

În esenţă, fraza antologică a şefului diplomaţiei ruse explică încăpăţânarea actuală a Moscovei de a impune SUA şi NATO tratate care ar facilita, într-o nouă formă, revenirea "teritoriilor orfane" sub controlul Kremlinului. 

O iluzie care a fost respinsă, cu fermitate, atât în dialogul bilateral, dintre emisarii diplomatici ai SUA şi Rusiei -  secretarul de stat adjunct al SUA, Wendy Sherman şi ministrul adjunct de externe rus, Serghei Riabkov  -, cât şi în discuţiile avute în Consiliul NATO - Rusia, unde delegaţia rusă a fost condusă de ministrul adjunct al Afacerilor Externe al Rusiei, Alexander Grushko.

La modul obiectiv, restabilirea dialogului diplomatic între aliaţi şi interlocutorii ruşi este un câştig în sine. 

Iar ofertele de negociere ale diplomaţilor din NATO au vizat reducerea cursei înarmărilor şi o mai mare transparenţă în ceea ce priveşte exerciţiile militare, propuneri la care reprezentanţii ruşi nu au avut niciun fel de reacţie, semn că pe moment altele sunt priorităţile lor şi nu aveau lumină verde de la Kremlin.

Chiar dacă discuţiile au fost repetiţii, în formate restrânse, ale unor poziţii deja exprimate la Washington D.C. şi Moscova, la Geneva şi Bruxelles, important este că, deocamdată, ambele tabere au optat pentru dialogul diplomatic, chiar dacă în dosarul geopolitic ucrainean rămân pe poziţii evident opuse. 

Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO - un promotor al tonului echilibrat şi lucidităţii geopolitice în discursul public - a reiterat afirmaţia că există o perspectivă reală a unui conflict armat pe teritoriul european. 

 Jens Stoltenberg şi Alexander Grushko.

Ipoteza unei noi confruntări militare a fost abordată şi de un cunoscător al dinamicii militare în Europa de Est, respectiv James Stavridis, într-o opinie exprimată în revista "Time".

Amiralul James Stavridis - aflat acum în retragere - a condus Alianţa NATO în operaţiuni globale din 2009 până în 2013, în calitate de al 16-lea Comandant Suprem Aliat, cu responsabilitate pentru Afganistan, Libia, Balcani, Siria, combaterea pirateriei şi securitatea cibernetică. 

A fost, de asemenea, comandant al Comandamentului de Sud al SUA, responsabil pentru toate operaţiunile militare din America Latină, în perioada 2006-2009. 

I s-au acordat peste 50 de medalii, inclusiv 28 de la naţiuni străine, în cariera sa militară de 37 de ani.

În luarea sa de poziţie publică, amiralul James Stavridis a indicat obiectivele lui Vladimir Putin, aşa cum le-a perceput el: 1. Vrea să pară puternic şi hotărât în faţa electoratului său.  2. Doreşte divizarea SUA şi NATO, cu privire la răspunsul la o potenţială lovitură în Ucraina. 3. Mizează pe impresionarea aliaţilor săi, în special a preşedintelui Xi Jinping al Chinei. 4. Împiedică aderarea Ucrainei la NATO şi UE, reintegrând-o în sfera de influenţă a Rusiei. 5. Induce opiniei publice internaţionale impresia că administraţia Biden este slabă şi indecisă. 

Tot fostul Comandant Suprem al Forţelor Aliate din Europa, amiralul Stavridis reaminteşte celor interesaţi de subiect că "Putin insistă ca Rusiei să i se acorde dreptul de veto asupra oricărei extinderi a NATO ulterioare şi, de asemenea, doreşte ca trupele militare să fie îndepărtate din foştii membri ai Pactului de la Varşovia, din vremea Războiului Rece, care include mulţi aliaţi actuali precum Polonia, România, Bulgaria, Ungaria şi alţii. NATO nu îşi poate permite să-i dea o asemenea influenţă."

NATO nu poate accepta o asemenea umilinţă, dar tupeul este mare la Kremlin, rod al unei ruperi tot mai mari de realitatea geopolitică prezentă. 

„Rusia... va trebui să decidă dacă se referă cu adevărat la securitate, caz în care ar trebui să se angajeze sau dacă totul a fost un pretext. Şi poate că nici măcar ei nu ştiu încă”, a declarat adjunctul secretarului de stat Wendy Sherman, care a condus delegaţia SUA, în propria conferinţă de presă.

Amiralul Stavridis formulează, în acest context, o firească interogaţie:

"Cum ar trebui să ne gândim la provocările de la marginea Europei şi, mai ales, ce va face Putin în continuare?"

Asta în ipoteza că invadarea Ucrainei este posibilă la finele lunii ianuarie - susţine Stavridis - când pământul îngheţat ar permite afluirea mijloacelor de transport militar, inclusiv a blindatelor precum tancurile şi transportoarele amfibii blindate vizibile în fotografiile realizate din satelit, asupra grupării de 90.000 de militari, menţinută pe teritoriul Rusiei, mai la sud fiind primul obiectiv strategic, respectiv Kievul. 

Merită a fi cunoscut scenariul prezentat de amiralul american şi pentru că acesta este obiectiv în evaluarea poteníalului militar rus. 

El crede că "Putin şi generalii săi sunt inovatori din punct de vedere tactic şi au o varietate de opţiuni în faţa lor. "

În plus,  amiralul Stavridis atrage atenţia că armata rusă de azi are "comandanţi experimentaţi într-o mare varietate de scenarii de luptă, cel mai recent în războiul civil care se desfăşoară în Siria şi, desigur, în timpul angajamentului lor în Ucraina însăşi. Lupta din Ucraina continuă atât făţiş (în Crimeea ocupată) cât şi pe ascuns (sprijinind o mişcare separatistă virulentă în regiunea Donbass, din sud-estul ţării, unde 15.000 au fost ucişi în ultimul deceniu)."

Va opta Moscova pentru un blitzkrieg?

Varianta a mai fost utilizată în Georgia. 

În acest caz, James Stavridis semnalează că vor acţiona 175.000 de militari, respectiv în jur de o sută de mii în concentrarea situată la circa 300 kilometri nord de graniţa ruso-ucraineană, mai jos fiind Kievul, la care se vor adăuga 75.000 de militari reveniţi la echipamentele prepoziţionate, devoalate de Statele Unite, la finalul anului trecut, prin fotografiile realizate din satelit şi difuzate presei.  

Deci, echivalentul a 17 divizii, plus două brigăzi ruseşti, contra 14 divizii şi tot două brigăzi ucrainene. 

Sigur că ofensiva terestră va fi precedată - atenţionează ex-Comandantul Suprem al Forţelor Aliate din Europa - de lovituri aeriene grele împotriva comenzii şi controlului ucrainean, bombardarea artileriei, lovituri ale navelor navale în Marea Neagră şi rachete sol-sol. 

Concomitent ar fi efectuate "atacuri cibernetice militare ofensive împotriva sistemelor de arme defensive ucrainene, a capacităţilor de comunicare şi, eventual, împotriva unor părţi ale reţelei electrice a naţiunii."

Capacitatea vizionară a înstelatului american se vede şi din modul cum completează imaginea apocaliptică schiţată deja mai sus, prin precizări aparte: 

"Elicopterele ar muta trupele de şoc înainte rapid, probabil în spatele frontului ucrainean.  Ar deruta şi destabiliza logistica ucraineană şi autorităţile superioare de comandă.  Unităţile grele de infanterie vor trece apoi graniţa slăbită şi vor pătrunde adânc în Ucraina, probabil până la râul Nipru.  Sud-estul etnic rus al Ucrainei (în special Doneţk, Luhansk şi Mariupol) va fi consolidat, creând un „pod de uscat”, care să lege Rusia de Crimeea şi prinzând un alt control semnificativ al malului Mării Negre. În acel moment, Putin va face o pauză, va evalua situaţia şi va decide dacă să înainteze spre Kiev, pentru a efectua o schimbare de regim, înainte de a-şi retrage trupele înapoi.  Probabil că va continua să anexeze sud-estul ţării, să susţină un regim marionetă la Kiev şi să aştepte răspunsul vestului.  Acesta este cel mai riscant, dar şi cel mai mare profit."

Aţi citit bine: rolul elicopterelor. 

Şi pe plan mioritic o lălăim cu alternativele - elicoptere de atac americane şi/ sau elicoptere de transport franceze -, asta în timp ce polonezii nu au nicio reţinere în a dota cu ce trebuie armata, neuitând drama care a precedat ultima conflagraţie mondială, când Polonia a fost hăcuită de dictatorul sovietic Stalin şi de dictatorul nazist Hitler, apărătorii pe cai ai tărâmului polonez fiind făcuţi una cu pământul. 

Nu mai scriu despre avioane, Polonia având aeronave militare The General Dynamics F-16 Fighting Falcon cumpărate noi nouţe, cu tot cu ofset, de la partenerul strategic american, iar noi căzând în extaz public deşănţat, prin laude aiuritoare pentru dotarea Forţelor Aeriene Române mai întâi cu avioane F-16 luate la mâna a doua, iniţial din vestul, apoi din nordul Europei, ca milogii. 

Dar aşa se întâmplă când unii au bărbaţi de stat - la Varşovia - şi alţii doar pescuitori dâmboviţeni, în ape tulburi. 

Inedită este menţionarea de către amiralul James Stavridis a opţiunii secunde a Moscovei, care ar putea decide o abordare neconvenţională: 

"Acest lucru ar fi mai asemănător cu ceea ce a făcut în 2014 în Ucraina şi ar include un atac cibernetic masiv asupra societăţii ucrainene, eliminând totul, de la benzinării la bancomate, la sistemele feroviare şi aeriene. Folosind forţele ruse ascunse, deja implantate în regiunea Donbass, el ar putea declanşa atacuri în toată Ucraina - maşini-bombă, activităţi criminale misterioase, asasinarea liderilor militari şi civili.  Reţelele de socializare ar fi vârful de atac central, discreditând actualul guvern, documentând „masacre” fictive ale etnicilor ruşi în sectoarele dominante ucrainene şi subminând încrederea societăţii în ansamblu. Când criticii occidentali îi condamnau acţiunile, el le numea „ştiri false” şi versiunea ucraineană a „marii minciuni”, spunând că angajamentul Rusiei este cheia pentru menţinerea stabilităţii la graniţa comună.  Aceasta este o versiune exagerată a ceea ce face deja, iar creşterea acestor tactici ar îngreuna ca NATO să ia în considerare Ucraina ca membru, unul dintre obiectivele sale cheie.  De asemenea, ar genera sprijin public în Rusia pentru acţiunile sale (protejarea „patrioţilor ruşi” care trăiesc în Ucraina), fără costurile unei invazii la scară largă.  Aceasta pare o abordare mai probabilă decât o invazie totală şi prezintă un risc mai mic pentru Moscova.  Aceasta este o probabilitate de aproximativ 40% şi abordarea probabilă pe care o va lua Putin, dacă discuţiile de la mijlocul lunii ianuarie nu îşi vor îndeplini obiectivele."

Machiavelic privind lucrurile, Putin şi echipa sa anticipau - atenţionează tot Stavridis - că aliaţii vor refuza asigurările cerute:

I. Ucraina nu va avea niciodată voie să adere la NATO.

II. Statelor NATO de-a lungul lungii graniţe dintre Rusia şi Alianţa Nord-Atlantică nu li se va permite niciodată să găzduiască forţe militare semnificative ale NATO.

III. Sancţiunile impuse Rusiei - pentru invazia din 2014, atacurile cu gaze  aparte din Regatul Unit şi tentativa de asasinare a adversarului său politic Alexander Navalny - vor fi ridicate.

Reluarea dialogului dintre diplomaţii aliaţi şi cei ruşi este totuşi o reuşită comună.

Care sunt totuşi cedările aliaţilor care l-ar putea mulţumi pe Vladimir Putin? James Stavridis le enumeră fără să ezite:  A.  O structură federalistă în Ucraina, care să ofere autonomie reală vorbitorilor de limbă rusă din sud-estul ţării. B.  Acceptarea tacită a anexării Crimeei. C.  Acordul implicit - nu explicit - că Ucraina şi Georgia nu vor adera la NATO. D.  Scutiri de sancţiuni care ar creşte în timp.

Punctul A nu ar fi un capăt de ţară pentru Kiev, iar punctul D ar genera un dialog mai puţin tensionat între aliaţi şi emisarii Moscovei. 

Amiralul Stavridis atenţionează opinia publică americană că Putin are ochii şi "pe alegerile din SUA, atât în ​​această toamnă, cât şi, mai important, în 2024. Ideea de a demonstra slăbiciune din partea echipei Biden este foarte atrăgătoare pentru el şi poate judeca că ar trebui să se abţină până la acea parte a strategiei sale poate avea un efect maxim - îmbunătăţind astfel schimbările, va accepta un fel de rezultat negociat în această rundă. Astfel, această opţiune vine şi în jur de 40%, fiind şanse aproximativ egale cu şansele abordării hibride."

Cu steluţa roşie sunt marcate statele europene pe care Vladimir Putin le-ar dori reîntoarse sub cnutul Rusiei. Vrabia de la Kremlin mălai geopolitic visează...

Ce pot face SUA şi NATO? Stavridis dixit: 

1. Să demonstreze unitatea de abordare  "asupra nivelului şi letalităţii sancţiunilor economice care ar fi aplicate dacă Putin ar trece cu furie o altă graniţă suverană."

2. Să urgenteze livrarea, în următoarele săptămâni, a armelor "arme defensive, dar letale, în Ucraina."

3. Să aibă în vedere Nord Stream 2, ca modalitate de presiune asupra Moscovei.

4. Să reevalueze unele sancţiuni, "dar nu atât timp cât Rusia are efectiv un pumnal în gâtul Ucrainei."

Nu trebuie uitată opţiunea preşedintelui Joseph Robinette Biden Jr. de a demonstra o flexibilitate strategică - atenţionează acelaşi amiral american. Ce ar include asta? 

Citiţi şi reflectaţi:

I.   Reducerea capacităţii sistemelor NATO de rachete antibalistice din Polonia şi România.  II.  Discutarea echilibrului nivelurilor de trupe între Rusia şi vest în naţiunile NATO de la graniţa Rusiei.  III. Reducerea exerciţiilor militare de ambele părţi. 

În finalul articolului său din revista "Time", respectatul amiral James Stavridis scrie negru pe alb: 

"Lui Putin şi generalilor săi le place să menţină Occidentul dezechilibrat, ceva ce au făcut cu succes în ultimul deceniu. Un lucru pe care l-am învăţat studiind abordarea lor faţă de război la SACEUR este cât de mult le place să păstreze opţionalitatea. Contaţi pe preşedintele Rusiei să ameninţe cu atacul masiv, să vedeţi ce poate obţine la masa ( tratativele diplomatice - nota mea ) din ianuarie, care poate intra în buzunar, dar să revină cu abordarea hibridă pe măsură ce trece anul. Din păcate, aceasta este o criză de lungă durată, care se va apropia din ce în ce mai mult de o fierbere completă, în momente diferite, pe măsură ce se desfăşoară anul."

Moscova mai mizează pe câteva aspecte, deloc neglijabile:

A. În cazul unei noi agresiuni militare în Ucraina, NATO nu va riposta pe plan militar. B. În niciun scenariu ipotetic, aliaţii nu vor recurge la utilizarea armelor nucleare.  C. Opinia publică internaţională este preponderent orientată spre găsirea unei soluţii diplomatice la criza geopolitică actuală generată de tensiunea militară din Ucraina.  D. Autorităţile de la Kiev au o atitudine pur defensivă, fără soluţii temerare în privinţa situaţiei din Donbas şi cu o vizibilă încremenire în proiectul unei asprimi nejustificate faţă de minorităţile naţionale. 

Estimările celor de peste Ocean, precum aceea a amiralului James Stavridis, constituie expresia celor care cunosc puterea politico-militară a SUA, comparativ cu aceea a Federaţiei Ruse. 

Apărători ucraineni, în patrulare, de-a lungul tranşeelor din Donbas, dincolo de care se află separatiştii plătiţi, înarmaţi şi comandaţi de Moscova. Sursa: Donbas Frontliner.

Reacţiile neoficiale ale aliaţilor europeni sunt diferite, de la temerea Berlinului că va pierde importurile de gaze ruseşti, la reacţia Budapestei, justificată, faţă de modul în care este tratată minoritatea maghiară de către conducerea actuală de la Kiev. 

În acest joc geopolitic, principiul dominoului pare să îi placă preşedintelui rus.

Şi dincolo de tratativele dintre SUA şi Rusia, dintre NATO şi Federaţia Rusă, Vladimir Putin rămâne, după cum bine se ştie, imprevizibil.