Analiză realizată de Lucian Dumitrescu*

Ipoteza textului este că naraţiunea strategică apocalypse management, forjată în timpul administraţiei Eisenhower, este utilizată astăzi de presa mainstream împotriva preşedintelui Trump. Naraţiunile strategice construiesc imaginarul de securitate al unui public şi sunt vitale pentru înţelegerea evenimentelor internaţionale. Astfel, obiectivitatea în politica mondială ţine de naraţiunea strategică utilizată. Textul discută mai întâi problematica naraţiunilor strategice. Abordează apoi Summitul de la Helsinki, pentru ca în ultima secţiune să explice de ce presa mainstream îl etichetează pe preşedintele Trump ca preşedinte deviant, de tip rogue.

Naraţiunea strategică apocalypse management


Preşedintele american Dwight D. Eisenhower

Naraţiunile strategice au o structură simplă, de tip normativ. Trebuie să se întâmple asta, pentru că, în caz contrar, vor apărea consecinţe. Cu alte cuvinte, în absenţa ordinii apare dezordinea. Sintagma iarna nu-i ca ca vara nu e o naraţiune strategică. O naraţiune devine strategică atunci când descrie şi prescrie un tip de ordine care serveşte unor interese particulare. Orice naraţiune strategică are două ingrediente: putere şi comunicare. Această alianţă dintre putere şi comunicare construieşte cadre mentale, prin intermediul cărora evenimentele primesc semnificaţie. Astfel, naraţiunile strategice generează percepţii, emoţii şi conduite. Adică realitate politico-socială. Succesul unei naraţiuni strategice depinde de capacitatea acesteia de a impune sau de a reproduce o anumită interpretare pentru un eveniment. Un rol major în acest sens îl joacă legitimitatea emitentului şi cultura de securitate a publicului. (Dez)Informarea este deci un proces intersubiectiv, care produce efecte altfel decât modelul behaviorist. Acesta pleacă de la premisa că o injecţie cu dezinformare garantează că o parte a publicului va adopta un anumit tip de comportament politic. Behaviorismul nu acceptă că publicul are întotdeauna un grad de autonomie în raport cu naraţiunile strategice. Deci succesul unei naraţiuni strategice este condiţionat de încrederea publicului în emitent şi de capacitatea acestuia din urmă de a cunoaşte temerile unei populaţii, respectiv cine ne sunt inamicii, cum îi putem înfrunta şi unde ne situăm (raportul victorii/înfrângeri) în confruntarea cu aceştia. Efectul pervers al unei naraţiuni strategice este insecuritatea. Când încrederea în emitentul local este scăzută, deficitul de încredere este exploatat de emitenţii externi sau de emitenţi locali care produc naraţiuni alternative (magico-religioase sau de tip magico-religios).

Naraţiunea strategică apocalypse management a apărut în timpul administraţiei Eisenhower. Premisa de la care pornea această naraţiune strategică era aceea că Statele Unite are inamici care au capabilităţile necesare pentru a distruge modul de viaţă american, respectiv democraţia liberală şi capitalismul - la acea vreme - fordist. David Harvey spunea undeva că e mai uşor să-ţi imaginezi sfârşitul lumii decât sfârşitul capitalismului. Ca atare, confruntarea cu inamicul capitalismului căpăta conotaţii apocaliptice. Evident, inamicul inamicilor era Uniunea Sovietică. Mai puţin evident era că pacea nu consta în suprimarea inamicului. Pacea consta în obţinerea unei stabilităţi de durată, întreţinută de managerierea atentă a oricărei mişcări neaşteptate a inamicului. Soluţia aleasă pentru pace a fost strategia containmentului, materializată într-o îngrădire permanentă. Ca discurs ce disemina ordinea, naraţiunea apocalypse management a inclus discursuri ale speranţei, în special cele legate de dezarmarea nucleară, de genul A Chance for Peace, Atoms for Peace etc. În realitate, discursurile şi iniţiativele privind dezarmarea nucleară ale administraţiei Eisenhower au avut rol de comunicare strategică. Să insufle încredere publicului american în binefacerile energiei nucleare şi să demonstreze că astfel de iniţiative (concepute în aşa fel încât să fie refuzate) puteau veni doar de la actorul inocent, situat de partea binelui. Un actor care, altminteri, avea tot interesul să-şi menţină superioritatea strategică fiindcă intenţiona ca pacea să fie dictată în termenii săi. Rolul Uniunii Sovietice pentru reuşita comunicaţională a naraţiunii apocalypse management a fost crucial. Dacă sovieticii acceptau iniţiativele privind dezarmarea nucleară avansate de Washington, statutul Statelor Unite de garant şi protector al lumii libere era reconfirmat. Dacă sovieticii refuzau aceste iniţiative, atunci intrau în rolul ameninţării absolute care, potrivit naraţiunii strategice a apocalypse management, putea distruge ordinea instituţională americană, respectiv democraţia liberală şi sistemul capitalist. Evident, textul nu-şi propune să inocenteze Uniunea Sovietică, care era o ameninţare de securitate în primul rând pentru proprii aliaţi, vezi episoadele Budapesta 1956 şi Praga 1968, nemaivorbind aici despre construirea Zidului Berlinului sau despre Criza Rachetelor din Cuba din 1962. Textul îşi propune să arate că, în raport cu publicul american, naraţiunea apocalypse management a cultivat clişeul care asocia sistematic URSS cu ciuperca nucleară, imaginea apocaliptică a Războiului Rece. Simultan, naraţiunea apocalypse management a externalizat sistematic răul. Dacă s-ar fi produs, apocalipsa nucleara ar fi apărut exclusiv din vina URSS. Strategia deterrence, care pleca de la premisa vulnerabilităţii mutuale acceptate, suferea un şoc major în anii ’80 prin apariţia Strategic Defense Initiative, care, teoretic, oferea avantajul primei lovituri. Această iniţiativă se profila pe fondul crizei rachetelor balistice cu rază medie de acţiune din Europa, declanşată de URSS, şi în contextul în care partea sovietică obţinuse un avantaj în domeniul tehnologiei MIRV. E mai puţin important ce-a determinat naraţiunea strategică a apocalypse management: eroarea de atribuire sau metafora containerului care a ghidat politicile de securitate atât ale SUA cât şi ale URSS.

Russiagate a securizat interacţiunile preşedintelui Trump cu oficiali din Rusia, precum şi discursul preşedintelui Trump despre Rusia. Drept urmare, orice vulnerabilitate, reală sau inventată, a administraţiei Trump în raport cu Federaţia Rusă este percepută ca fiind apocaliptică în acest moment.

Ce contează este că discursul apocalypse management a generat şi insecuritate pentru publicul american din mai multe puncte de vedere. În primul rând, obţinerea securităţii naţionale prin intermediul rachetelor balistice este o iluzie. În al doilea rând, securitatea a fost asociată unei situaţii de incertitudine, de ordine aflată în permanenţă pe marginea prăpastiei, garantată de prezenţa unui inamic care era simultan şi partener de negociere. Ceea ce înseamnă că discuţia despre securitate devine relevantă pentru publicul larg doar într-un cadru în care aceasta nu poate fi niciodată obţinută pe deplin. În caz contrar, securitatea nu mai are relevanţă. Iar în al treilea, şi în cel mai important, rând, a transformat Rusia într-un inamic perpetuu al Americii. Dar într-un inamic subestimat. Care poate distruge modul de viaţă american nu numai prin intermediul unui război nuclear. Ci şi prin virusarea procesului electoral intern. Asta se întâmplă când naraţiunea apocalypse management trece din câmpul militar în cel politic, pe care administraţia Eisenhower nu l-a luat în calcul. Într-o logică politică, Federaţia Rusă se transformă într-un adversar apocaliptic dacă poate influenţa procesul electoral în America şi, astfel, modul de viaţă american. Fiindcă, parafrazând o celebră sintagmă din cultura populară americană, dacă Rusia poate influenţa alegerile din Statele Unite, atunci Rusia poate influenţa alegerile de oriunde. Mai mult decât atât, dacă Rusia are o asemenea capacitate de influenţare strategică, atunci cine mai garantează perpetuarea democraţiei liberale? Răspunsul la această întrebare ne aminteşte de celebrul banc cu Uniunea Sovietică. Numai că de această dată voinţa Kremlinului nu se mai difuzează asupra vecinătăţii, ci asupra tipului de sistem politic.

Grefat pe cultura de securitate creată de naraţiunea apocalypse management, adică pe percepţia istorică a publicului american în legătură cu cine suntem noi, cine ne sunt inamicii şi cum ne apărăm de aceştia, Russiagate a securizat interacţiunile preşedintelui Trump cu oficiali din Rusia, precum şi discursul preşedintelui Trump despre Rusia. Drept urmare, orice vulnerabilitate, reală sau inventată, a administraţiei Trump în raport cu Federaţia Rusă este percepută ca fiind apocaliptică în acest moment.

Summitul de la Helsinki. Fapte şi etichete

Summitul de la Helsinki, din data de 16 iulie, nu a fost urmat de un comunicat oficial. Din acest motiv, temele asupra cărora preşedinţii Trump şi Putin au ajuns sau n-au ajuns la un acord rămân neclare. Ştim însă cu precizie, din declaraţiile pe care secretarul de stat Mike Pompeo le-a făcut în faţa Comisiei de Politică Externă a Senatului în data de 25 iulie, că preşedintele Trump i-a cerut preşedintelui Putin să pună capăt ocupaţiei asupra Crimeei. Rezultă de aici că sancţiunile economice impuse Federaţiei Ruse vor fi menţinute. De asemenea, Casa Albă a amânat vizita la nivel înalt pe care preşedintele Putin urma să o întreprindă la Washington în această toamnă pentru anul viitor, când administraţia Trump consideră că se va fi terminat investigaţia privind implicarea Rusiei în alegerile prezidenţiale din 2016. În mod evident, summitul de la Helsinki nu a însemnat un reset al relaţiilor diplomatice dintre Statele Unite şi Rusia, aşa cum s-a întâmplat în 2009. La mai puţin de un an de la Războiul din Georgia, administraţia Obama iniţia resetul raporturilor diplomatice dintre Washington şi Moscova, al patrulea în perioada post-Război Rece, care se materializa într-o politică împăciuitoare (appeasement) a democraţilor faţă de administraţia Medvedev. Consecinţa acestei politici a fost contracţia perimetrului strategic al Statelor Unite la Marea Neagră – cazul Crimeei – şi în Orientul Mijlociu – cazul Siriei, ultima contracţie de acest timp având loc în anii ’70, când administraţia Nixon iniţia strategia détente în raporturile cu China şi URSS. După criza din Ucraina din 2014, resetul diplomatic dintre Washington şi Moscova, din 2009, a fost anulat. Preşedintele Trump a preluat raporturile Statelor Unite cu Federaţia Rusă de unde erau. Adică de foarte de jos. „Relaţiile noastre nu au fost niciodată mai rele“ (Trump). Spre deosebire de preşedintele Obama, preşedintele Trump nu a iniţiat strategia împăciuirii (appeasement) şi nici nu poate fi acuzat că ar fi afectat, prin politicile sale de securitate, perimetrul strategic al SUA. Cu toate acestea, prestaţia sa la Summitul de la Helsinki a fost interpretată în termeni apocaliptici.

Nu există însă nicio probă, absolut niciuna până în prezent, privind presupusul complot Putin-Trump pentru ca ultimul s-o învingă pe Hillary Clinton în cursa prezidenţială din 2016.

Pearl Harbor, Criza Rachetelor din Cuba, 11 Septembrie şi trădare au fost doar căteva dintre etichetele aplicate de presa democrată summitului de la Helsinki din data de 16 iulie. Aceeaşi parte a presei l-a acuzat pe Preşedintele Trump că „subminează securitatea naţională a Statelor Unite“ (CNN), că „este un client al lui Putin“ (MSNBC), că „reprezintă cel mai important atu al Rusiei“ (CNN) sau că „prin invitarea lui Putin în America, Trump i-a înmânat acestuia cheile cetăţii“ (CNN). Inclusiv actori celebri au fost cu ochii pe summitul de la Helsinki. Dintre aceştia, Arnold Schwarzenegger l-a acuzat pe preşedintele Trump că a vândut „comunitatea de intelligence, sistemul de justiţie, şi, înainte de orice, ţara“. Nici comedianţii celebri, precum Jimmy Kimmel sau Jimmy Fallon, n-au stat deoparte. După Kimmel, „Trump s-a aliat cu Rusia împotriva FBI“, iar potrivit lui Fallon „Trump era nervos, ceea ce e de înţeles pentru că toţi oamenii sunt nervoşi când îşi întâlnesc şeful“. Toate aceste reacţii au în spate Russiagate, adică presupusul conclav Putin-Trump care ar fi condus la falsificarea alegerilor prezidenţiale din 2016.

Deocamdată, există indicii privind implicarea Rusiei în alegerile din 2016, iar în acest sens Departamenul de Justiţie a operat o serie de arestări, dar fără să fi pronunţat, pentru acest moment al discuţiei, condamnări. Nu există însă nicio probă, absolut niciuna până în prezent, privind presupusul complot Putin-Trump pentru ca ultimul s-o învingă pe Hillary Clinton în cursa prezidenţială din 2016. Dar pentru presa mainstream, vinovăţia preşedintelui Trump ţine deja de domeniul evidenţei, în pofida inexistenţei nici unei dovezi în acest sens. Această percepţie a fost pregătită şi de naraţiunea strategică apocalypse management, asamblată în vremea administraţiei Eisenhower. Orice stat care intră în colimatorul acestei naraţiuni strategice devine automat un stat de tip rogue, adică un stat deviant care pune în pericol ordinea diseminată de lumea liberă. Dincolo de faptul că liderii acestor state sunt asociaţi cu cele mai nocive figuri din istoria umanităţii, împotriva acestor state pot fi iniţiate acţiuni de tipul loviturii preventive (preemptive strike). De această dată, presa mainstream a îndreptat naraţiunea strategică apocalypse management împotriva preşedintelui Trump, care e prezentat sistematic ca preşedinte de tip rogue, adică un preşedinte deviant. În acest mod, strategia de externalizare a răului, care a stat la baza naraţiunii apocalypse management, s-a transformat într-una de internalizare a răului. E dificil de explicat altfel acuzaţia de trădare adusă preşedintelui Trump, o acuzaţie care, odată dovedită, atrage după sine pedeapsa capitală. După cum e dificil de explicat de ce episoade apocaliptice din istoria Statelor Unite, precum Pearl Harbor sau 11 Septembrie, pentru care deja au fost găsiţi vinovaţi inamicii Americii, să fie asociate cu preşedintele Trump.

Consecinţa unei apocalypse management inversat. Un preşedinte de tip rogue?

După dizolvarea Uniunii Sovietice, în 1991, Statele Unite s-au confruntat cu un deficit de ameninţare. În acest context a apărut doctrina statelor de tip rogue, respectiv state deviante din Lumea a III-a care ameninţau securitatea Statelor Unite şi a aliaţilor Americii mai ales prin intermediul armelor de distrugere în masă. Doctrina statelor de tip rogue a fost schiţată de generalul Colin Powell încă de la finele lunii decembrie a anului 1989, când o confruntare militară între Statele Unite şi Uniunea Sovietică devenise foarte improbabilă. Doctrina era îmbrăţişată de preşedintele George H. Bush pe 2 august, în Colorado, în cadrul unei prelegeri la Institutul Aspen. Conflictele regionale, sublinia preşedintele american, vor reprezenta piatra unghiulară a politicii de securitate a SUA în anii ’90. De asemenea, capabilităţile militare trebuiau să permită Americii să intervină în orice colţ al lumii şi să lupte simultan în două teatre de operaţiuni. Bugetele pentru aceste operaţiuni militare erau asigurate de doctrina statelor de tip rogue. În alocuţiunea din 2 august, preşedintele Bush a făcut o serie de referiri la invadarea Kuweitului de armata irakiană, care avusese loc cu o zi înainte. Însă, din punct de vedere istoric, doctrina statelor de tip rogue a fost concepută nu în raport cu primul Război din Golf, ci în funcţie de situaţia geopolitică produsă după căderea Zidului Berlinului. Această naraţiune strategică a apărut şi în marea strategie Clinton, precum şi în marea strategie George W. Bush. Neajunsul major al doctrinei statelor de tip rogue constă în faptul că niciun stat deviant nu e suficient de ameninţător pentru Statele Unite, care are nevoie de un competitor de acelaşi calibru geostrategic. Doar în acest mod, ameninţările de securitate la adresa Americii vor deveni cu adevărat credibile.

Russiagate a inversat vectorul naraţiunii strategice apocalypse management şi a stabilit competitorul geostrategic al Statelor Unite. Este vorba de combinaţia Rusia-Trump. Astfel. pentru presa mainstream din Statele Unite, principala ameninţare pentru siguranţa naţională este astăzi preşedintele Trump, acuzat că a câştigat cursa prezidenţială din 2016 cu ajutorul Federaţiei Ruse. Există indicii ale implicării Federaţiei Ruse în alegerile din 2016, dar nicio dovadă a presupusului complot Trump-Putin pentru câştigarea alegerilor. Russiagate s-a transformat deja într-o naraţiune obsesivă în America. Iar obsesiile sunt întreţinute emoţional, indiferent de fapte şi de argumentele raţionale. Ce legătură există între Summitul de la Helsinki şi Pearl Harbor? Sau între Summitul de la Helsinki şi Criza Rachetelor din Cuba?

Russiagate nu este singura naraţiune îngrijorătoare din Statele Unite. Cel puţin la fel de îngrijorătoare este şi versiunea administraţiei Trump, care a produs contra-naraţiunea strategică a statului paralel.

E limpede că Russiagate a securizat orice referire la Rusia şi că, în acest condiţii, orice negociere cu Rusia capătă semnificaţii apocaliptice. În perioada Războiului Rece, rachetele nucleare ţineau Uniunea Sovietică la distanţă. Prin intermediul Russiagate, imaginile apocaliptice despre Uniunea Sovietică au reintrat în casele americanilor. Iar, potrivit presei mainstream, administraţia Trump este incapabilă de a evacua aceste imagini şi de a restabili securitatea cetăţenilor americani. Naraţiunea strategică Russiagate a fost grefată pe un imaginar de securitate în care singurul stat care putea distruge stilul de viaţă american era Uniunea Sovietică. După cum am arătat deja, imaginarul de securitate întreţinut de naraţiunea apocalypse management era alimentat de o logică militară. Administraţia Eisenhower nu a luat în considerare faptul că Rusia poate genera şi o apocalipsă politică, influenţând adică alegerile prezidenţiale din Statele Unite şi modificând astfel parametrii democraţiei liberale.

Russiagate nu este singura naraţiune îngrijorătoare din Statele Unite. Cel puţin la fel de îngrijorătoare este şi versiunea administraţiei Trump, care a produs contra-naraţiunea strategică a statului paralel. Casa Albă cultivă deci imaginea implicării Departamentului de Justiţie, FBI-ului şi a intelligence-ului american în alegerile prezidenţiale din 2016. Apar două consecinţe paradoxale. Prima se referă la faptul că ciocnirea acestor naraţiuni strategice nu-l afectează atât pe preşedintele Trump şi establishmentul american, cât diminuează încrederea în democraţia liberală şi în capacitatea Statelor Unite de a fi garantul acestui sistem politic la nivel internaţional. Iar a doua vizează supralicitarea capacităţii de influenţare strategică a Federaţiei Ruse. Dacă Rusia poate influenţa alegerile din SUA, atunci Rusia este campioana revoluţiilor colorate silenţioase.

Lucian Dumitrescu* este coordonatorul Consiliului de Experţi LARICS.