Percepţiile privind ameninţările de securitate ale Pentagonului şi principalele provocări geopolitice

În urmă cu câteva zile, Secretarul Apărării ,  Ashton Carter, nominaliza pe lângă terorismul internaţional o scurtă listă de state ce ar putea afecta securitatea şi interesele SUA, fiind vorba de Federaţia Rusă, China, Iranul şi Coreea de Nord, cea  din urmă fiind acuzată chiar  de efectuarea unui nou test nuclear.

 Rusia, de altfel capul de afiş al listei mai sus menţionate, este privită ca o potenţială ameninţare pentru interesele SUA în special ca urmare a dinamicilor geopolitice din ultimii trei ani, referindu-ne aici cu precădere la conflictele din Siria şi  Ucraina, conflicte  ce îl transformă pe Vladimir Putin în primul lider rus, după Stalin,  ce a extins teritoriul  statal prin anexarea Peninsulei Crimeea, precum şi în  primul lider rus  care după 1979  a organizat o expediţie militară în afara fostului spaţiu sovietic, fiind vorba, bineînţeles de actuala criză siriană. Relevante în acest sens sunt şi recentele declaraţii ale şefului Agenţiei Naţionale de Informaţii din SUA, James Clapperm care îşi exprima temerea cu privire la reînceperea unui nou război rece cauzat în special de eventuala continuare a politicii  externe agresive ruse.

Astfel, posibile  escaldări ale  tensiunilor pe axa Washington-Moscova  ar putea avea loc cu precădere în Europa de Est şi Orientul Mijlociu. În estul bătrânului continent , în 2016, atenţiile se vor îndrepta în special  către Ucraina şi statele baltice, dar şi către Republica Moldova şi Georgia, ultimele două ţări fiind măcinate de tensiuni sociale cauzate de guvernarea slabă a guvernelor pro-occidentale, reforma lentă şi corupţia crescută. Ţinând cont de puternica propagandă rusă din   Republica Moldova şi Georgia, nu putem exclude o reorientare a acestor două state din sfera Uniunii Europene către cea a Uniunii Euroasiatice.

Principarea provocare pentru SUA şi NATO va consta în prevenirea şi combaterea războiului hibrid.

În ceea ce priveşte Orientul Mijlociu, Federaţia Rusă îşi va urmări interesele geostrategice şi geoeconomice, prin menţinerea bazei militare din portul Tartus şi încercarea controlării noilor trasee energetice din Marea Mediterană.  

În relaţiile  sino-americane, domeniul cybernetic  va rămâne şi pentru anul 2016 un subiect tensionat ca urmare a deselor acuze de agresiune venite din partea SUA. Agresiunea cybernetică este  însă un subiect în continuare disputat din punct de vedere al dreptului internaţional în ciuda eforturilor depuse de G20 pentru ajungerea la un consens. Deloc surprinzător, tocmai Beijingul îngreunează acest proces în dorinţa menţinerii unui vid legislativ care să-i poată permite continuarea propriilor programe. Deşi preşedintele chinez Xi Jinping declara în septembrie 2015, odată cu vizita sa în Statele Unite, că ţara sa doreşte cooperarea  bilaterală  cu America  în ceea ce priveşte securitatea în spaţiul virtual, dialogul a stagnat pe acest segment.

Situaţia  Taiwanului ar putea îngreuna la rândul său relaţia dintre SUA şi China. Partidul Democratic Progresist a câştigat pentru prima dată atât alegerile prezidenţiale cât şi alegerile parlamentare din Taiwan, organizaţia politică fiind cunoscută pentru orientarea sa externă din perioada 2000-2008 atunci când a deţinut preşedenţia, aducând relaţiile dintre Taiwan şi China la cel mai scăzut nivel diplomatic al ultimelor decenii. O posibilă revendicare a independenţei taiwaneze ar putea conduce către o ripostă militară a Beijingului ceea ce va determina o poziţie fermă a Statelor Unite.

Interesele SUA de a stopa ascensiunea geopolitică a  Chinei în regiunea Asia-Pacific reprezintă deja o politică transparentă, iar Summitul ASEAN ce va avea loc  în California, prezidat de către Barack Obama vine în scopul întăririi cooperării dintre americani şi statele membre ale organizaţiei, urmărind în special consolidarea poziţiei ASEAN în privinţa conflictelor teritoriale din Marea Chinei de Sud. Principala provocare pentru SUA va consta în balansarea influenţei economice a Chinei în aceste ţări, iar  vizita lui John Kerry din ianuarie 2016 în Cambodgia este unul dintre exemplele elocvente. Oficialul american nu a ezitat a se arăta îngrijorat de influenţa economică a Beijingului în Cambodgia şi Laos, adăugând că ţara sa va face tot posibilul de a diminua capacităţile chineze de acest tip.

La rândul său, Coreea de Nord este singurul stat de pe celebra Axă a Răului cu care Washingtonul nu a reluat dialogul la nivel diplomatic iar recentele teste nucleare ar putea determina amplasarea de către SUA a unui scut antirachetă în Coreea de Sud ce va crea tensiuni  pe axa Beijing –Seul – Washington. Un posibil Acord diplomatic pare a fi exclus de nord coreeni, interesaţi în a obţine armamentul nuclear care să poată garanta viitorul actualului regim de la Phenian. Exemplul Generalului Gaddafi este concludent, acesta renunţând la programul său nuclear în 2003, pentru ca un deceniu mai târziu să sfârşească tragic pe fondul revoltelor ce au cuprins Orientul Mijlociu şi Nordul Africii odată cu Primăvara Arabă.

În cele din urmă, relaţia SUA-Iran va evolua în primul rând ca urmare a dinamicilor scenei politice de la Teheran, acolo unde actualmente întâlnim un dublu discurs: cel al moderaţilor, care iau în calcul apropierea de Statele Unite şi poate chiar, în anumite condiţii,  recunoaşterea statului Israel precum şi un discurs al taberei conservatoare, mult mai sceptice în privinţa relaţiei cu Statele Unite. Punerea în practică a prezentului Acord nuclear ar marca însă un real succes al diplomaţiei americane, cu atât mai mult cu cât Occidentul are mare nevoie în a găsi în Iran un partener de dialog.

Relaţia dintre Washington şi ceilalţi actori statali se va anunţa a fi una complexă de-a lungul anului 2016, percepţiile americane privind  riscurile şi ameninţările la adresa propriei securităţi naţionale putând cunoaşte noi dimensiuni odată cu dinamica  scenei relaţiilor internaţionale, în timp ce percepţiile realităţii pot fi diferite în ambele tabere. Coreea de Nord, spre exemplu, oferă  cazurile nu foarte îndepărtatelor puteri nucleare  India şi Pakistan   în timp ce Moscova îşi justifică acţiunile tocmai prin asigurarea propriei securităţi şi menţinerea propriei sfere de influenţă.