O vacanţă pe fugă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nu am zis la nimeni că voi pleca pentru că nu am crezut că voi putea urca într-un avion în această vară. După două încercări eşuate de a călători către România (una în care mi se zicea să stau într-un aeroport din Germania 20 de ore fără să ies, fără să am acces la vreun lounge decât dacă sunt deja membră a vreunui business club şi cea de-a doua încercare pur şi simplu prin anulare de zbor), mi-am zis, ce o fi, o fi!

Cu cât se apropia data plecării cu atât mă pregăteam să primesc un e-mail: "Due to C-19, we are sorry to..." Uber-ul ne aştepta. Am păşit înr-un van jumătate îmbrăcat în ţiplă... Nu era plexiglass, era o folie transparentă luată en gross de undeva. Şoferul avea mască. Noi aveam mască. Bagajele mele aveau multe măşti de unică folosinţă, spray dezinfectat şi alte produse de ... sezon. Cum mă uitam pe geam, începând să simt bucuria că ajung la aeroprt şi acolo mai vedem ce este, mă gândeam la taxiurile pe care le comand de regulă în capitală, în ţară, când la unii se simte puternic mirosul de ţigară, când unii chiar fumează lângă tine, deşi tu stai pe bancheta din spate, când se deschid toate geamurile decât să se apese butonul de aer condiţionat. Oare acum taxiurile şi Uber-urile sunt echipate corespunzător? Şoferii poartă mască? Oare toţi pasagerii sunt rugaţi să stea pe bancheta din spate, în faţă nefiind posibilă distanţarea socială? (O să îmi răspundă cineva răutăcios în comentarii...)

Am ajuns la aeroport. De cum intrai puteai vedea cum amplasaseră dispozitive de dezinfectat pentru mâini. Predăm bagajul şi mergem la control. Trecem şi de el. Mergem către poarta de îmbarcare. Tot mi se pare că sunt într-un vis, acum poate şi pentru faptul că aeroprul este pustiu. Câţiva oameni care lucrează la stand-uruile de suc şi ziare, unii care fac curat pe jos, nişte poliţişti. Cum aşteptăm avionul să vină, brusc, se aud multe, foarte multe voci şi deodată aeroportul se inundă de oameni. Nu cred că am mai văzut atât de mulţi oameni de la proteste şi mă gândeam ce o fi. Din ce se anunţa prin PA system, avionul lor către Puerto Rico se stricase numai bine ce fuseseră îmbarcaţi. Distanţarea socială nu era posibilă acum. Spre deosebire de puţinii pasageri pe ruta noastră, cei către Puerto Rico erau cam cum sunt pasagerii pe o cursă transatlantică, pre-C-19. Engleza a făcut loc spaniolei şi atmosfera era de fiesta. Oamenii râdeau, poate încercând să proceseze ce li s-a întâmplat, în loc de take off, hai, jos din avion, aşa mă gândeam eu făcând "scenarii" poate şi pentru că, spre contrast, am fost doar o singură dată rugaţi să ne dăm jos dintr-un avion după ce decolase pentru că unul dintre motoarele lui explodase sau nu funcţiona cum trebuie. 

Reuşesc să găsească rapid alt avion pentru cei către Puerto Rico, râsetele şi limba spanională dispar la fel cum apăruseră, ne întoarcem la aşteptat şi la linişte. Vine şi ora noastră de îmbarcat. Cu biletele în mână, simt că sunt în al nouălea cer. De cum intrăm ne întâmpină o stewardesă cu un şerveţel dezinfectant sigilat. În avion constat că este dat la maxim la AC. Mă felicit că am pe mine ceva lung şi o geacă. Este un zbor de 4 ore şi altfel aş fi îngheţat. 

DECOLĂM! Pilotul ne mulţumeşte de nu ştiu câte ori că am ales să zburăm "în aceste timpuri" şi ni se dau biscuţi şi apă, şi ăştia sigilaţi. Mă uit pe geam şi, deşi am călătorit de când eram adolescentă în ţară, zborul acesta este aparte. Nu este unul către est, aşa cum fac în fiecare vară, ci către vest. Nu este peste oceanul Atlantic, ci pe teritoriul S.U.A. Când ne apropiam de Denver, Colorado, pe geam observ nişte petice verzi în formă de cerc. Nu sunt cele de lângă Otopeni, nu sunt în formă dreptunghiulară, ci rotunde. Avionul coboară şi peticele devin mai mari, le pot vedea un pic mai bine şi mă întreb ce se creşte/cultivă acolo şi de ce sunt în formă de cerc (Mi se transmite în glumă, marijuana, pentru că statul CO este primul care a legalizat-o recreaţional.)

Aterizăm. Luăm maşina de închiriat şi ajungem la hotel. Ca şi la aeroport, hotelul ne întâmpină cu dispozitivele de dezinfectat automate. Recepţionista vorbeşte de după un plexiglass şi şi cu masca pe faţă. Este atâta linişte în hotel! Pe de o parte, asta este un semn bun... mai puţini oameni, mai puţin trafic/contact, dar de fapt este o tăcere sinistră. Nu doar că vorbeşti cu recepţionista de după acest plexiglass, dar şi uitându-te în jur constanţi că foaierul hotelului, spaţios, elegant, păstrează dovezi că odată, cândva, lumea stătea la mese, că barul de acolo, acum închis, cândva avea un barman care îţi pregătea un cocktail deşi nu era ora de cocktail, ce conta, erai turist, erai afară din casă, o băutură ţinută în mână avea alt sens pentru că nu erai stresat să te uiţi în jur să pândeşti, să te fereşti de cei care nu au mască, să îţi muţi mereu corpul astfel încât să fie cât mai departe de alţi oameni. Atunci nu îţi păsa de distanţarea socială... Ce timpuri!

Nu era niciun barman. Nu era nimeni la nicio masă. A doua zi m-am dus să iau micul dejun inclus în preţul camerei. Recepţionista mi-a arătat cu mâna către o măsuţă unde erau nişte pungi de hârtie maro. M-a bufnit râsul pentru că de 22 de ani de când sunt în S.U.A am asociat aceste pungi cu ipocrizia de a bea din pungă bere sau altă băutură alcoolică. Nu mă simţeam brusc rebelă, îmi trebuie mult mai mult ca să ajung în starea aia, mi se părea doar amuzant, deşi înţelegeam de ce fusese făcută această alegere. În pungă era o portocală, o brioşă şi încă ceva dulce. Şi cum duceam eu pungile în cameră, în lift, m-am dus înapoi în timp la puţinele tabere de vară la care am fost şi la care, la drumul cu trenul înapoi către părinţi, ni se dădeau merinde. 

Prima oprire din excursie a fost în aer liber. La Red Rocks Denver Amphitheater, un loc unde odinioară se ţineau spectacole (https://www.redrocksonline.com/). Acum erau câţiva oameni care urcau treptele până la cea mai de sus şi admirau priveliştea. Fiind în aer liber, mă gândeam la teatrele antice din Grecia, ştrese din vacanţa mea pe anul acesta, când în sfârşit îmi programasem să le văd. Nu eram lângă Dionis, dar mintea mea poate ajunge repede acolo via trenul expres al imaginaţiei. 

De la Denver, Colorado, am călătorit cu măşina până la Jackson Hole, Wyoming. A fost o călătorie de 8 ore pe Googlemaps şi cam tot pe acolo ne-a ieşit şi nouă că am oprit mai puţin. Ne-am cazat la o cabană, şi, ca şi la primul hotel, serviciul cameristelor fusese oprit pentru a reduce la zero interacţiunea lor cu turiştii -- ceea ce e OK. Nu îmi trebuie să mi se facă patul şi pot să arunc singură deşeurile menajere care se strâng peste zi. 

De la Jackson Hole până la una dintre intrările lui Yellowstone National Park sunt cam 60 de minute (https://www.nps.gov/yell/index.htm). Parcul se întinde sau/şi împarte între trei state: Wyoming, Montana şi Idaho. Când am ajuns la Old Faithful (https://www.yellowstonepark.com/things-to-do/about-old-faithful), lumea deja se adunase să aştepte ca gheizerul să erupă. Deşi erau destul de mulţi, fiecare stătea pe lângă ai săi şi cei mai mulţi aveau mască. Gheizerul se numeşte aşa pentru că erupe regulat şi când o face specatacolul ţine de la 1 minut şi jumătate până la 5. Când am ajuns noi, gheizerul se lăsa aşteptat şi lumea îl "încuraja" bătând din palme. A erupt şi gheizerul şi cred că a ţinut cam sub un minut. Cei de lângă mine au scandat, s-au bucurat, apoi fiecare a plecat. Când am ajuns la apele termale a fost mult mai frumos că erai întâmpinat de un turcoaz pe care ultima oară îl văzusem în apele din Jamaica, apoi aburii te clăteau pe faţă. Când ajungeai la punctul turistic de maximă atracţie (https://www.youtube.com/watch?v=62d9SSDofFo) puteai să stai să citeşti descrierea pe foarte rapid, pentru că trebuia să fii distanţat social şi faţă de cei din faţă şi faţă de cei din spate şi nu era nimeni de la parc care să te ghideze. Am dat peste oameni civilizaţi, care fiecare încerca să se ferească de tine, care purtau măştile corect, făceau repede poză şi plecau mai departe.

Mai aveam de stat o noapte înainte să plecăm din Jackson Hole şi mă uităm pe local attractions. Puteam să ne întoarcem la Yellowstone, dar vroiam altceva. Pentru mine oraşul este cel de care am nevoie să îmi spargă liniştea monotonă. Natura mă ajută să mă refac oarecum, dar oraşul este cel care mă fascinează. Chiar şi o metropolă precum New York saturată de evenimente, chiar şi atunci când am acces la ce îmi oferă, când plec în vacanţe, tot în galerii sau la teatru ai să mă întâlneşti, tot cu băşici în picioare de la crăilit  pe străzi cu orele. Aşa că atunci când am dat seach la local attractions în Jackson Hole, WY, şi am văzut că au şi teatru mi-am zis, da, bine, să trecem, pentru că eram 100% convinsă că teatrul nu avea cum să fie deschis. Dar, spre marele meu şoc, era. Funcţiona la capacitate redusă, dar avea un show! Managerul teatrului, despre care a trebuit să citesc, o femeie cu 8 copii, a hotărât să îşi redeschisă teatrul, să fie curat în jur, să îţi ofere securitatea că poţi vedea un show şi poţi rămâne neinfectat cu virusul ăsta care ne-a dat vieţile peste cap. Vicki Garnick a înţeles că face un bine teatrului ei cu istorie (https://www.jacksonplayhouse.com/history), dar şi un şi mai mare bine echipei artistice şi celor ca mine care se simt paralizaţi fără cultură. Nu mai conta că "The Ballad of Cat Ballou" în condiţii pre-C-19 ar fi fost un musical western peste care aş fi trecut fără să îmi pară rău sau să mă gândesc de două ori. Dorinţa de a fi ÎNTR-O SALĂ DE TEATRU a fost mult mai mare decât orice! Trebuia să fiu acolo pentru a-mi da speranţa că acest coşmar pandemic se va termina, că viaţa există şi în aceste condiţii, că actorii încă îmbracă costume, că actorii se mişcă pe scenă şi nu sunt ţintuiţi în faţa ecranelor, că cei din sală, aşezaţi strategic la distanţă, pot vedea un spectacol dincolo de un ecran, pot simţi terapia prin artă, pot aplauda la final în timp ce actorii se înclină mulţumind podelei sfinte că le-a dat acces să îşi zică rolul, să îşi facă rostul. Nu credeam că voi ajunge să trăiesc astfel de timpuri în care să îmi lipsească arta precum aerul, în care să nu îmi fie dat acces la ea, pentru că online this and watch party streaming live that sunt anemice eforturi. Şi atunci când spectacolul de la Jackson Hole Playhouse s-a terminat, când am ieşit afară din sală, eram plină de energie, dansăm plutind în timp ce mergeam... Şi mă gândeam cum niciun teatru, on sau off Broadway, nu îşi anunţase redeschiderea. Savuram momentul de la Jackson Hole Playhouse pe repeat pentru că Zoom Theatre, ceva în care a trebuit să lucrez, este patetic, deşi actorii şi regizorul şi toţi cei implicaţi sunt de calitate. Teatrul nu a fost făcut pentru mediul online şi acum este asaltat să se conformeze acestei rigidităţi, mai mult, este asaltat să se facă ceva să fie la zi cu ultimele efecte aurale şi vizuale, că altfel îşi pierde publicul -- o bazaconie. Întreabă orice pasionat de teatru şi 9 din 10, pun pariu, îţi vor zice că abia aşteaptă să fie înapoi într-o sală în care să nu fie miros de popcorn şi nachos şi oamenii să nu bea sorbind prin pai enervant din nişte bombe diabetice gargantueşti. 

De la Jackson Hole am plecat către Mt. Rushmore, un loc care nu m-a impresionat deloc. Ca turist, îţi stabileşti ce vrei să vezi în vacanţe, citeşti, abia aştepţi să vezi ce îţi zic pliantele şi descrierile online, ce ai văzut din postările amicilor pe social media, abia aştepţi să simţi cu "ochii tăi" şi, când ce vezi nu îţi produce nimic pe sub piele, când ce vezi e cam la fel cu ce era descris, da, poţi fi dezamăgită. Numai că oamenii lasă mult mai multe în urma lor... şi pe cât de neimpresionat a fost să văd faţa celor patru preşedinţi americani, toţi bărbaţi, toţi albi, am avut plăcuta surpriză să descopăr o altă sculptură în stâncă, Crazy Horse Memorial, la 30 de minute distanţă cu maşina, ambele în South Dakota. Dacă la primul, statul a contribuit şi a fost de mult timp terminat (din 1941), la cel de-al doilea statul nu a contribuit, sculptura încă nu este terminată, deşi se lucrează de 70 de ani la ea prin donaţiile primite. Cei de la Crazy Horse Memorial refuză ca statul să se implice, poate ar fi terminat astfel, dar când faci un memorial în stâncă despre Tasunke Witco, un luptător nativ din tribul Lakota, când ştii trăit, pe propria piele de la străbuni la tine că americanii ţi-ar lua munca, ţi-ar lua istoria, ar scrie astfel încât să pară că trebuia să fi fost salvat de ei, că fără ei nu ai fi terminat monumentul, te lipseşti -- o lecţie în demnitate rară în zilele noastre. Aşa că  am donat pentru acest memorial şi poate o vor face şi alţii pentru că se aşteaptă să fie cea de-a opta minute a lumii (https://crazyhorsememorial.org/). Când acest monument va fi terminat, vom vedea avea un luptător care a făcut orice pentru tribul lui şi patru bărbaţi albi, toţi preşedinţi (Washington, Jefferson, Lincoln si Roosevelt), toţi bine-mersi în manualele de istorie. Nu 4 contra 1, că ar fi pueril, ci un bărbat indian uitându-se de sus la cei 4 bărbaţi albi şi lăsându-ne pe noi să rescriem istoria decât să perpetuăm pe cea a albilor salvatori. Mt. rushomore -- un loc vizitat de foarte mulţi, făcut pe pământul celor din tribul Lakota! (https://www.nps.gov/moru/index.htm)

De la Crazy Horse Memorial am ajuns la Siox Falls, unde aş fi dorit foarte mult să vizitez Sioux Medical Empire Museum care, deşi apare că ar fi deschis, nu este încă pentru public (https://www.experiencesiouxfalls.com/things-to-do/attractions-and-entertainment/directory/sioux-empire-medical-museum/). Ar fi fost interesant pentru mine şi background-ul meu în medicina umanistă. Nu ştiu dacă voi mai ajunge vreodată la Sioux Falls, un oraş relativ mic care, cel puţin în centru, este plin de sculpturi, cele mai multe în miniatură.

Ultima oprire în vacanţa noastră a fost la Minneapolis. Pe străzi, linişte. Nu îmi puteam imagina că doar cu câteva săptămâni în urmă străzile fuseseră luate cu asalt în urma unei alte morţi violente, inumane, a cărei victimă de data asta se numeşte George Floyd (Ultima? Nu, din păcate...) Puţini oameni pe străzi, dar urme ale protestelor se puteau vedea pe panouri, în graffiti, în centru unde aveam hotelul şi pe autostrăzi pe unde am circulat. Mulţi probabil erau în case şi pentru că oraşul fusese pus pe lista celor zece cu foarte multe cazuri depistate cu Covid-19.  Dar AMERICAN'T BREATHE, aşa cum scrie şi pe panoul pe care l-am ataşat acestui editorial, este o fuziune între un substantiv şi un verb care se citesc împreună creând alte subtile reacţii.  

Înainte să ne întoarcem cu avionul, am vizitat Jeffers Petroglyphs (https://www.mnhs.org/jefferspetroglyphs) un loc unde cu atât de mult timp în urmă oamenii făceam pelerinaje, lăsau urme ale vizitei lor scrijelind pietrele, scriind prin simboluri. Era atât de cald când am ajuns că cei de la muzeu stropeau cu apă ca să facă desenele cât de cât vizibile. 

Şi mi-am dat seama din nou că, deşi nu a fost vacanţa pe care o aşteptam alături de familia din ţară şi amicii mei de suflet, am putut fi pentru 2 săptămâni călător, am fost mobilă, trecând prin 4 state din S.U.A. Gata, dacă aţi ajuns până aici, asta a fost tot. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite