După 52 de ani, a venit timpul ca Statele Unite să recunoască suveranitatea deplină a Israelului asupra Platoului Golan care are o importanţă strategică pentru Israel şi pentru stabilitatea regională“. Aşa sună anunţ făcut pe Twitter de Donald Trump exact în momentul în care Secretarul de Stat Mike Pompeo se afla la Ierusalim şi primea mulţumirile de rigoare din partea prim-ministrului Netanayahu, care beneficiază astfel de o susţinere majoră în campania sa electorală.

Este, după recunoaşterea Ierusalimului drept capitală a Israelului, a doua decizie americană de tip unilateral care schimbă echilibrul zonal dar, de data asta, cu profunde implicaţii asupra dreptului internaţional, a modului în care, da sau nu, Organizaţia Naţiunilor Unite mai are vreo relevanţă, iar deciziile sale mai reprezintă cumva o valoare de referinţă.

Pentru a înţelege dimensiunea exactă a problemei, să reamintim faptul că Platoul Golan (mai precis, partea sa vestică, cunoscută sub referinţa de „Înălţimile Golan“) a fost cucerit în cea mai mare parte de către Israel în timpul Războiului de 6 zile şi a Războiului de Yom Kippur şi face parte din aşa-numitele „teritorii ocupate“ la care se referă Rezoluţia 242 a Consiliului de Securitate a ONU, Teritoriul a fost anexat de Israel în 1981 dar, până acum, nu a fost recunoscută de comunitatea internaţională. Dimpotrivă, prin Rezoluţia 497 a Consiliului de Securitate a fost descrisă drept „nulă şi neavenită şi fără efect juridic pe plan internaţional“. În plus, Adunarea Generală a ONU a votat cu 161 voturi „pentru“ şi unul împotrivă în favoarea unei moţiuni care denunţă „Golanul sirian ocupat“ şi reafirmă susţinerea deplină faţă de Rezoluţia 497.

În acest context apare adevărata mare problemă ce poate fi deschisâ de decizia americană, extrem de posibil de utilizat de acum încolo fie drept argument, fie ca precedent pentru a justifica acţiuni similare sau cereri asemănătoare de recunoaştere a unei situaţii similare în care elementul central este „situaţia de fapt“.

Întrebarea este dacă, într-un asemenea caz, SUA vor recunoaşte suveranitatea oricărui stat asupra unui teritoriu pe care-l ocupă în urma unei acţiuni militare, adică exact contrariul angajamentului politic fundamental al naţiunilor fondatoare ale ONU, instrumentul de management al conflictului al cărui rol primordial era tocmai să împiedice situaţii de acest gen, cele care au generat marile conflagraţii mondiale.

Preventiv, americanii au încercat în ultimele luni să nu mai folosească în documentele internaţionale termenul de „teritorii ocupate de Israel“, referindu-se doar la „teritorii sub controlul israelian“. Dar asta nu schimbă situaţia deoarece esenţa dilemei pe care o deschide acum Preşedintele Trump nu mai priveşte doar Israelul, nici măcar Orientul Mijlociu, ci poate introduce un vector sever de imprevizibilitate la nivelul tuturor relaţiilor internaţionale.

Sunt câteva întrebări de care ar putea depinde soarta lumii:

  1. O recunoaştere de către SUA a legalităţii anexării Golanului de către Israel va rămâne doar un act de susţinere morală sau diplomaţia americană va încerca să iniţieze un lobby în rândul statelor prietene, printre care, fireşte, România, pentru a extinde recunoaşterea respectivă şi a o integra, eventual, într-o propunere de Rezoluţie la ONU?
     
  2. În cazul în care recunoaşterea americană este oficializată, SUA şi Israelul (cel puţin) vor admite ca oficialii lor să lucreze pe hărţi separate decât cele folosite de ONU, marcând astfel noul contur al Israelului integrând Platoul Golan în spaţiul său naţional?
     
  3. În acest caz, putem vorbi oare de un precedent care să fie invocat în interpretarea legalităţii unor acte trecute sau viitoare de folosire a forţei sau ameninţării cu forţa pentru o operaţiune de anexare teritorială, fie că este militară în sens clasic, fie că este rezultat al unei acţiuni din cadrul războiului hibrid de azi?
     
  4. Cum vor reacţiona aliaţii din NATO ai SUA în cazul apariţiei unor asemenea situaţii de mare risc?
     

Situaţia este foarte delicată pentru că relevanţa ei poate fi interpretată ca fiind egală şi în cazul unei anexiuni teritoriale cum este cea a Crimeii de către Federaţia Rusă sau a inserţiei Rusiei pe teritoriul altor ţări în formula complicată a „războaielor îngheţate“ care au dus, de facto, la o dublă suveranitate locală, ca în Osetia sau Transnistria. Dar, sigur, evidenţa este Crimeea, iar aici avem un teritoriu preluat de Rusia şi integrat în teriotriul său naţional. Ce facem, cum pot fi departajate situaţiile, care ar putea fi logica argumentaţiei care să dreptate unora şi să-i exonereze de responsabilitatea inerentă „puterii agresoare“ şi, dimpotrivă, să-i condamne pe ceilalţi drept ticăloşi şi nemernici?

Extinzând cadrul juridic al discuţiei, pot fi oare formulate şi stabilite (şi oare în ce cadru recunoascut internaţional) noi reguli care să fie definească limitele în care anexiuni teritoriale prin forţă  pot fi considerate ca „justificate“? Ar urma să apară astfel un nou pachet de reguli şi definiţii care să permită statelor să evolueze de acum într-un nou sistem de joc, raportat la capacitatea lor de a-şi folosi forţa militară şi de a redesena astfel graniţele.

Exagerare jurnalistică? Aş vrea să fie aşa, dar vă amintesc că ceea ce se petrece acum în zona în care vorbim este tocmai rezultatul unei operaţiuni arbitrare (şi profund cinice) de trasare a frontierelor de către învingătorii din Primul Război Mondial la Conferinţa de la San Remo, când s-a decis plasarea regiunii sub mandat francez şi britanic. Iniţial, o parte a Platoului Golan revine Mandatului britanic pentru Palestina, apoi, din septembrie 1923, Golanul este trecut integral în Mandatul francez pentru Siria pentru ca, la finele mandatului, să fie încorporat în Republica Arabă Siriană, care-şi declară independenţa în 1946. Şi de atunci începe confruntarea cu Israelul care durează până azi. Tehnic, în termenii dreptului internaţional public, Platoul Golan este un teritoriu sirian, iar în termenii Constituţiei Statului Israel este un teritoriu este „pământ israelian“.

De cealaltă parte, argumentele de securitate ale Israelului vorbesc, pe bună dreptate, despre lipsa de logică a făcătorilor de hărţi care, odinioară, au cioplit teritorii de ţări în Orientul Apropiat orientându-se doar după criteriile proprii fostelor metropole coloniale, lăsând în urmă haosul care nu a putut fi gerat decât prin forţa armelor pe teritorii pe care, pâ la urmă, precum cele din zona Golan, au fost cumpărate de Baronul de Rothschild şi de asociaţii evreieşti pentru a fi gerate în folosul imigranţilor.

Toată lumea are acolo propria sa dreptate şi are argumentele de sânge pentru a-şi apăra raţionamentul, generaţie după generaţie. Din păcate, până acum, politicienii n-au făcut decât să adauge încontinuu motive de tensiune şi zero soluţii de pace realiste. Şi numai de un nou motiv de inflamare a situaţie nu mai avea nevoie cineva.

Ce va decide România? Am puţine dubii că nu se va alinia imediat poziţiei americane, Uşor mai complicat va fi cu Statele Membre din UE ale căror politici au fost şi sunt încă destul de divergente chiar dacă, în teorie, condamnarea ocupării militare de teritorii este denunţată ferm. Dacă doriţi să consultaţi o analiză extensivă asupra poziţiilor UE, aveţi aici un studiu elaborat de experţii Parlamentului European.  

Nu va fi uşor de decis, iar consecinţele în calcul greşit ar putea fi ciudate, dacă nu chiar tragice.