O epidemie a neîncrederii. Ce dezvăluie noi studii despre violatorii în serie şi de ce îi scapă poliţia printre degete

O epidemie a neîncrederii. Ce dezvăluie noi studii despre violatorii în serie şi de ce îi scapă poliţia printre degete

FOTO Shutterstock

Într-un articol de investigaţie publicat în „The Atlantic”, jurnalista Barbara Bradley Hagerty prezintă un fenomen dezolant, generalizat pe glob: faptul că neîncrederea poliţiei în victimele violurilor o face complice a agresorilor sexuali în serie.

Pe 17 august 2009, procurorul adjunct Robert Spada a intrat într-un depozit dărăpănat din Detroit şi a analizat haosul: mii de cutii de carton şi pungi mari de plastic erau împrăştiate peste tot. Aerul dinăuntru era fierbinte şi înecăcios. Spada a observat că unele ferestre erau deschise, altele sparte, camera fiind expusă căldurii de vară. Pe deasupra cutiilor, păsările zburau nestingherite.
 
Această clădire veche de cărămidă găzduia dovezi colectate de Departamentul de Poliţie din Detroit. Vizita lui Spada a fost determinată de o întrebare: De ce nu poate poliţia câteodată să localizeze dovezi importante? Răspunsul era dat de peisajul dezolant din faţa sa.
 

ADN-urile violatorilor, uitate vreme de zeci de ani în depozitele poliţiei

 
În timp ce Spada umbla prin depozit, a făcut o altă descoperire, care avea să dezvăluie un scandal de decenii,  nu numai în Detroit, ci şi în restul Statelor Unite. El a observat rânduri de rafturi din metal pline cu cutii albe de carton, de 25 de centimetri înălţime şi 30 de centimetri lungime, puse unele peste altele, într-un morman de aproape doi metri. El l-a întrebat pe ofiţerul de poliţie care îl însoţea ce sunt aceste cutii. Ofiţerul a răspuns „kituri de viol”. Spada l-a întrebat pe ofiţer dacă au fost testate, iar acesta din urmă i-a răspuns: „Da, toate au fost testate”.
 
Spada a tras o cutie şi s-a uitat înăuntru. Recipientele erau încă sigilate, acest lucru indicând că dovezile nu fuseseră niciodată trimise la un laborator spre testare. Procurorul adjunct a deschis alte patru cutii: la fel.
 
În cele din urmă, 11.341 de kituri de viol au fost găsite, unele datând de acum 30 de ani – fiecare dintre ele reprezentând un testament sigilat ermetic al celor mai îngrozitoare minute din viaţa unei femei, fiecare dintre ele conţinând dovezi care au fost recoltate din cele mai intime părţi ale corpului ei. Şi, foarte probabil, o parte microscopică a agresorului – ADN-ul său, identitatea sa – erau de asemenea în acel kit.
 
Eric Eugene Wilkes era cunoscut poliţiei din Detroit pentru tâlhărie şi furt de maşini. Nu pentru viol. Însă ADN-ul lui Wilkes era împrăştiat prin depozit, în timp ce el umbla liber pe străzi. ADN-ul său ajunsese acolo prima dată acum peste 18 ani, după ce individul violase o femeie care aştepta autobuzul, pe 26 decembrie 2000. Apoi a apărut după un alt viol, patru luni mai târziu. Trei zile după aceea, poliţia a pus pe rafturi kitul netestat de viol al celei de-a treia victime a sa. Wilkes a violat o femeie hipoacuzică în iunie 2006. O altă femeie în mai 2007. Kitul pentru cea de-a şasea victimă a sa a ajuns în depozit în iunie 2010. Un altul pentru o altă victimă a fost uitat pe rafturi o lună mai târziu. Alte două în august 2011. Cea de-a zecea victimă a sa, la patru luni după. Această înşiruire absurdă şi revoltătoare s-a încheiat abia cu cea de-a 11-a victimă a sa, în ianuarie 2012, pentru că femeia l-a văzut pe Eric Wilkes două zile după ce acesta a abuzat-o şi a chemat poliţia, care l-a arestat. 11 ani, 11 violuri violente – toate în timp ce identitatea lui Wilkes era păstrată în recipiente sigilate pe care nimeni nu s-a deranjat să le deschidă. 
 
Kiturile de viol netestate aveau să continue să se adune ani de zile după vizita lui Spada. Însă acea zi de august a devenit un moment definitoriu pentru supravieţuitoarele abuzurilor sexuale. Spada a sunat- pe Kim Worthy, procurorul districtual, şi i-a spus ce a descoperit. Worthy a început să discute cu jurnaliştii şi depozitul dărăpănat din Detroit a devenit curând un simbol puternic al neglijenţei poliţiei.
De atunci, Detroit şi alte jurisdicţii din SUA au trimis zeci de mii de kituri de viol la laboratoare, spre testare. Rezultatele au răsturnat teoriile legate de prădătorii sexuali – arătând, spre exemplu, că violatorii în serie sunt mult mai mulţi decât se credea anterior.
 

Cum scapă violatorii de justiţie

 
Însă scandalul kiturilor de viol s-a dovedit a fi doar un simptom vizibil al unui cancer profund. Problema înrădăcinată în Statele Unite şi în alte ţări de pe glob se află în sistemul judiciar penal, în care ofiţerii de poliţie nu le cred pe femeile care spun că au fost violate – chiar şi atunci când o simplă analiză ADN poate confirma multe acuzaţii. Atunci când o femeie sună la numărul de urgenţă ( şi aproape de fiecare dată este vorba despre o femeie; bărbaţii victime rareori spun că au fost abuzaţi sexual), o acuzaţie de viol devine, cu fiecare etapă mai probabilă de a ajunge într-un punct mort. Poliţia poate încerca să descurajeze victima din a face o plângere. Dacă victima insistă, cazul ar putea să nu fie trimis unui inspector. Dacă totuşi un inspector primeşte dosarul, este probabil să-l închidă după o investigaţie superficială şi să nu fie făcute arestări. Dacă cineva este arestat, procurorul ar putea respinge formularea unor acuzaţii : fără proces, fără condamnare, fără pedeapsă.
 
În fiecare an, aproximativ 125.000 de violuri sunt raportate în Statele Unite. Câteodată decizia de a închide un caz este cu siguranţă corectă; nimeni nu vrea să păteze reputaţia unui om nevinovat sau să-i pună în pericol libertatea din cauza unei acuzaţii false. Însă în 49 din 50 de cazuri de viol, presupusul agresor rămâne liber – deseori, urmând să comită un nou viol. Acest lucru înseamnă că violul în SUA – mai mult decât crima, tâlhăria sau alte acte de violenţă – este de departe crima violentă cu care poţi scăpa cel mai uşor de justiţie.
 
Atunci când biroul procurorului dintr-un district din Cleveland a angajat o echipă de anchetatori la Case Western Reserve University, în 2015, pentru a analiza dosarele poliţiei şi alte documente legate de miile de kituri de viol netestate în Cleveland, aceştia au observat rapid acelaşi model. În cazuri luate la nimereală, în special de la mijlocul anilor 1990, au descoperit că notiţele din multe investigaţii ale poliţiei abia umpeau o pagină. În 40 la sută dintre cazuri, inspectorii nu au contactat niciodată victima. în 3 din patru cazuri, niciodată nu au chestionat victima. Jumătate dintre anchete erau închise într-o săptămână, un sfert într-o singură zi. În ceea ce priveşte kiturile de viol – singurul tip de dovadă care poate să identifice categoric un violator – poliţia americană le trimitea rareori la un laborator spre testare. Într-adevăr, testarea unui kit costa peste 5.000 de dolari la sfârşitul anilor 1990, începutul anilor 2000. Însă în timpul unei părţi ale acestei perioade, statul plătea departamentele de poliţie pentru a trimite spre testare dovezile. Şi chiar şi atunci când costul testării unui kit a coborât sub 1.000 de dolari, poliţia tot trimitea dovezile în depozite şi le uita acolo. În cele din urmă, doar statul Cleveland a ajuns la 7.000 de kituri netestate.
 
În octombrie 2009, poliţia din SUA a descoperit cadavrele a 11 femei, îngropate în casa şi în curtea lui Anthony Sowell, un violator condamnat. De-a lungul anilor, unele dintre femeile pe care Sowell intenţiona să le agreseze au scăpat şi au făcut plângeri la poliţie pentru tentative de viol. Însă poliţia nu a investigat niciodată în detaliu aceste plângeri. Cel puţin o femeie făcuse un test medico-legal. Poliţia testase kitul de viol – dar doar ca să vadă dacă ea avea droguri în organism, nu să descopere ADN-ul violatorului său.
 
După scandalul cazului Sowell, departamentele de poliţie au început să trimită spre testare kiturile de viol. După doi ani, văzând că progresul era lent în departamentul de poliţie din Ohio, procurorul districtual Tim McGinty a creat un grup de lucru de 25 de detectivi dedicat testării kiturilor şi reinvestigării cazurilor. În câteva săptămâni, rezultatele ADN au început să ajungă înapoi de la laboratoare: peste o treime din kiturile de viol au dat rezultate în sistemul CODIS al FBI – o bază de date care conţine profiluri ADN colectate de la locuri ale crimelor din toată ţara, multe dintre ele legate de numele unui infractor identificat. Investigatorii din Cleveland aveau să identifice curând violatori care au reuşit să evite justiţia zeci de ani. De la începutul măsurii, procurorii din Cuyahoga County au pus sub acuzare aproape 750 de violatori din cazuri nerezolvate şi peste 400 au fost condamnaţi. 
 

O mică revoluţie în criminologie

 
Odată cu rezultatele testelor kiturilor de viol, a avut loc şi o mică revoluţie în criminologie. Au ieşit la suprafaţă noi indicii despre comportamentul agresorilor sexuali, care au răsturnat presupuneri de bază anterioare – legate de cât de des comit agresiuni, pe cine atacă şi cum ar putea fi prinşi.
 
Astfel, cercetătorii au ajuns la concluzia că numărul violatorilor în serie este mult mai mare decât se credea înainte. La nivel practic, acest lucru sugerează că fiecare acuzaţie de viol ar trebui investigată ca şi cum infracţiunea ar fi fost comisă de un recidivist. 
 
O altă supriză pentru poliţie şi procurori are legătură cu stabilirea profilului agresorului. Aproape toţi criminologii au presupus că violatorii în serie au o semnătură, un anumit stil şi preferinţă. Pistol sau cuţit? O alee sau o maşină? Femei albe, afroamericane sau hispanice? Dar grupul de lucru din Cleveland a demonstrat că violatorii nu se încadrau neapărat într-un anumit tipar, se arată în articolul din „The Atlantic”.
 
Eric Beauregard, un criminolog de la Universitatea Simon Fraser, care a intervievat peste 1.200 de agresori sexuali, spune că stabilirea unui profil poate eşua pentru că realitatea prădătorului nu se ridică la înălţimea fanteziei.  Cei mai mulţi agresori îi spun că vânează un anumit tip de victimă, dar „ceea ce aveau în minte şi ceea ce au selectat nu se potrivea deloc”, spune el. „Dacă sunt în căutarea unei blonde înalte cu sâni mari, până la urmă ajung la concluzia: era acolo, era disponibilă, era singură. Acestea sunt criteriile”.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: