Mi-a „vorbit“ Facebook, care m-a scos pe tuşă

Medieval cat

De trei zile încoace, gură îmi tot tace, Facebook nu-mi dă pace. Dar mai piei tu, drace! Sunt onorată că-s în clubul golanilor expatriaţi de pe FB, de la 24 până la 72 de ore.

În cazu' meu, pusei o poză de-a unei artiste Latinx care toată viaţa ei s-a confruntat cu respingeri din partea altora de la culoarea pielii, la orientarea sexuală (lesbiană) până la aspectul fizic (că na, nu era slabă băţ ca modelele hămesite de la Victoria's Secret). Uite poza. Poza e făcută în anu' '89 şi stă Laura Aguilar aşa de evocativ că am simţit pe loc o imensă bucurie cum îmi intră-n vene. Eram  într-o galerie la New York şi mă gândeam, câţi dintre noi suntem liberi şi ne acceptăm nuditatea? Nu mă interesează coloniile de nudişti şi nici nu vreau să primesc foto cu nimeni dezbrăcat, nu curatorizez aşa ceva, sunt doar întrebări vis-à-vis de corpurile noastre vai de ele după un an şi mai bine de orori în Zoom (plus, de fapt, cu mult dinainte). De asemenea, nu mă vor ataca reacţiile puriştilor.

Dacă îi daţi fotografei search, o să vă cadă faţa ce chestii relevante făcea înainte de „body positivity“ (lansat în 2012) şi înainte de FB, unde continui să postez pentru că 1.) am amici şi 2.) multă cercetare/teaching materials de-a lungul şi de-a curmezişu' întrebuinţării platformei. Dar URĂSC CENZURA de care am avut parte 14 ani în România şi apoi în SUA în academie şi viaţa de zi cu zi cu fake-urile americanilor, deşi pozează în vizionari.

Pot fi antipatică uşor şi-mi şi ... place. Cât m-a restricţionat FB, am avut şi eu sesiuni nud, dar fără maestru lidibidos cum erau marii „glorioşi" pe vremuri de se uitau priapici la femeile puse să se dezbrace şi să stea aşa cu orele ca să le facă ăia „portrete". Iar noi studiem şi acum „capodoperele" lor, dar când vine vorba să ne simţim corpurile şi educăm, pauză. LAURA, spre deosebire, e singură în cameră, e alegerea ei să stea aşa în faţa aparatului ei de pozat. Sunt multe de spus despre poză, dar nu vă ţin acum curs pe gratis.

Oricum de înţeles am înţeles că îmi trebuie musai o pisică. Aia se va linge fără să îi pese de FB, „community standards“ şi alte asemenea inventate probleme. Se va linge necenzurată în timp ce şi noi ne vom linge, da' doar rănile, că na, numa' liberi nu suntem când ne-o trage o platformă social media. Trăim vieţi manipulate.

Mă duc să racolez o (pisică) maidaneză. Dar de fapt n-am parte de aşa ceva aici, în civilizata SUA. Cel puţin unde trăiesc, n-am văzut nici pisici, nici căţei vagabonzi, doar oameni  în zdrenţe care dorm pe jos sau bănci. Îmi iau o veveriţă, nu disper sau renunţ eu aşa uşor, astea sunt o droaie aici.

À propos, semestrul trecut eram la „predat“ în Zoom şi era o clasă despre literatura imigranţilor. Cum eram noi în discuţii aprinse, aud nişte zgomote... şi, ce credeţi? mă uit pe geam. Chiar sub ochii mei, 2 veveriţe şi-o trăgeau de zor. Cred că aia a fost chintesenţa predatului şi vieţii ăsteia fără sens în Zoom.

Ce să mai zic? Căldură mare, mes chers! Va fi o vară toridă şi un viitor arid. Cât mai putem, „Jos textila!“, cum zicea un amic de-al meu că auzise la rândul lui prin căminele din Grozăveşti & care mă curta romantic. Vine abuziv valu' cenzurii, dar ce bine că se va termina măcar pandemia, nu? Micile victorii... :-(