Lumea veche versus lumea nouă

Prietenia şi colaborarea dintre Europa şi SUA este pilonul central al securităţii europene şi a contribuit, nu în ultimul rând prin planul Marshall, la prosperitatea continentului European. Evitarea unui război European a fost posibilă şi datorită apropierii securitare, economice şi ideologice între cele două continente, iar idealul unei Europe libere, întregite şi în pace a fost continuu alimentat de prietenia transatlantică.

Au fost şi momente când această prietenie a fost testată şi relaţia a devenit tensionată, dar de fiecare dată idealurile şi valorile comune au prevalat. Nicicând în cei aproape 30 de ani de la încheierea Războiului Rece, nu a fost legătura transatlantică mai testată decât în aceste zile, ca urmare a retragerii SUA din Planul Comun Comprehensiv de Acţiune – mai clar, acordul nuclear cu Iran. Nici comoţia generată acum 2 ani de încetineala Preşedintelui Trump în a declara aderarea neschimbată a SUA la articolul 5 al Tratatului NATO nu egalează tensiunile şi nesiguranţele actuale, cu cât mai mult cu cât contextul actual, cu o Chină dornică de afirmare (dacă nu confruntare) internaţională, cu o Rusie agresivă şi mult prea ambiţioasă, cu actori statali şi non-stataIi violenţi si lipsiţi de scrupule, necesită o legătură transatlantică solidă şi stabilă, nicidecum una atât de subţire că stă gata sa cedeze. În momente ca acestea este important să reflectăm asupra importanţei acestei relaţii pentru Europa, pentru regiunea sa de est si pentru România.

Declaraţiile ferme şi tranşante ale cuplului European Merkel-Macron trimit fiori pe şira spinării oricărui susţinător al relaţiei transatlantice, al căror număr este, oricum, în descreştere rapidă în zona noastră. Chiar dacă ele sunt, invariabil, exacerbate de retorica geopolitică şi de interese economice, ele indică tensiuni actuale şi mai ales viitoare care pot afecta, dacă nu schimba, peisajul European asa cum îl ştim. În regiunea noastră dinamică şi surprinzătoare, o relaţie transatlantică slabă nu este însă neapărat văzută ca o vulnerabilitate, deoarece un Vest slăbit sau chiar dezintegrat nu reprezintă, pentru unii, neapărat o tragedie. Lideri în Ungaria, Polonia, chiar Cehia, şi să nu uităm Turcia sau propria ţară, adoptă o retorică naţionalistă cu puternice accente anti-Occidentale, mai ales atunci când situaţia domestică o cere. Un val, încă modest dar în creştere, anti-Occidental cu accente mai puternice anti-Americane începe să se contureze în populaţiile guvernate de aceşti lideri, alimentat de o mass media obedientă sau naivă şi de o Rusie mereu atentă şi prezentă. Că o apărare Europeana încă nu există şi, cu încăpăţânarea multor ţări europene de a subfinanţa această apărare, nici nu va exista prea curând nu pare a îngrijora pe cei care pun la îndoială importanţa unei legături transatlantice puternice şi denunţă implicarea prea activă a SUA în regiune, sau chiar în Europa. Angela Merkel declară, ca de atâtea alte ori, importanţa (indubitabilă) a unei apărări Europene, dar nu precizează decadele de care ar fi nevoie ca ea chiar să existe.

Continuând să analizeze posibilele scenarii şi strategiile pe care fiecare dintre acestea le implică, România ar trebui acum să militeze pentru menţinerea relaţiei transatlantice cu toată puterea de persuasiune şi influenţa pe care le are.

În România s-a pus încă de acum câţiva ani în discuţie problema alegerii între Europa şi SUA. Chiar dacă aceasta trebuie luată în calcul la nivel strategic, suntem încă departe de a fi avantajaţi de o alegere de acest fel şi nu ne permitem sa cochetăm prea mult cu o binaritate momentan catastrofală. Securitatea noastră încă depinde de o relaţie transatlantică solidă (care implică dar nu se rezuma la NATO) şi acest lucru nu se va schimba în viitorul apropiat. Asta ca să ne rezumăm la chestiuni concrete şi să nu invocăm importanţa solidarităţii în valori şi principii în care doar câţiva (consideraţi naivi) mai continuăm să credem.

Evident că acordul nuclear cu Iranul este imperfect şi poate că ar fi putut fi negociat mai viguros. Evident că preşedintele Trump este un partener dificil (deşi retragerea SUA din acest acord a fost anunţată încă din campania electorala din 2016) şi SUA nu mai reprezintă idealul politic cu care am fost obişnuiţi. Evident că Merkel promovează industria de apărare germană şi, prin simbioză, cea franceză şi evident că Macron îşi creează profilul de lider European. Evident că firmele şi guvernele europene se tem, legitim, de impactul sancţiunilor secundare, şi evident că Trump inflamează peisajul domestic american în vederea alegerilor de la mijloc de mandat din noiembrie din acest an. Dincolo de toate acestea, însă, codependenţa transatlantică rămâne, atât în domeniul securitar şi economic (ca să nu menţionăm şi nivelul valorilor şi principiilor, în care doar câţiva, consideraţi naivi, mai continuăm să credem). Continuând să analizeze posibilele scenarii şi strategiile pe care fiecare dintre acestea le implică, România ar trebui acum să militeze pentru menţinerea relaţiei transatlantice cu toată puterea de persuasiune şi influenţa pe care le are, oricât de slabe sau viguroase ar fi ele, pentru că în acest moment alternativa nu ne este doar defavorabilă, ci poate fi catastrofală.